Drumeție de primăvară sau cum să pierzi niște chei prin ploaie și noroi ( drumeție din aprilie 2015)

 Pentru luna aprilie, în pană de inspirație și nedorind să repet prea curând un Bai, niște Bucegi sau o Piatră Mare și fără a anticipa Ciucașul din mai, uitându-mă pe hartă am ales o drumeție ușoară în Munții Predealului.

 Planurile inițiale sunau cam așa : plecăm de la Trei Brazi spre Cheile Râșnoavei, hălăduim ce hălăduim și ne întoarcem prin Poiana Secuilor. 

 Vremea era bosumflată de această dată, prognozele ne amenințau cu averse de ploaie și temperaturi scăzute. Dar din atât nu ne speriem noi … 

foto Mihai

 Ne-am strâns 15 persoane în 5 mașini și am tulit-o pe autostradă până la Ploiești apoi pe DN până la Trei Brazi cu o pauză în Sinaia pentru țigară, cafea sau.

 Ne-am echipat fără grabă și am plecat pe triunghiul albastru spre destinația propusă.

 Traseele cu plecare de la Trei Brazi sunt ușor atipice celor de munte. În general, prima parte a unui traseu este de urcare, însă de aici nu se poate decât coborî. 

 Nori joși, ceață, o ușoară umezeală în aer cu o temperatură prietenoasă pentru aceste condiții, prospețime în jur și chiar câteva limbi de zăpadă pe drumul ce leagă Predealul de Trei Brazi. Drum care este încă practicabil, însă care are nevoie de o reabilitare din loc în loc.

 Cadrul idilic fiind descris, urmează narațiunea în care punctul culminant este chiar la început. Zic asta pentru că, induși în eroare de un indicator ce arată triunhiul albastru cu destinația Cabana Cheia, am pornit-o voinicește pe o cărare greșită. Tot ceea ce a urmat a fost doar un deznodământ.

 Că să dau niște explicații tehnice, ar trebui să încep cu faptul că de la Trei Brazi pornește un traseu spre Pârâul Rece, marcat în teren și nu pe hărțile de acum 1.000 de ani pe care le am la dispoziție (și singurele, căci de actualizări nu am auzit) cum altfel, cu triunghi albastru. 

 Singura diferență este că acesta debutează înaintea cabanei (mă rog, hotelului) și nu după, așa cum am văzut mai târziu că arată harta. În fine, când am realizat că ceva nu este în regulă era cam târziu pentru corecție. 

 După cum spuneam, cu irisul opturat de triunghiuri albastre, am început să coborâm prin poiana devenită mlaștină din cauza condițiilor de primăvară.

foto Mihai

 Imediat după poiană panta se rupe brusc și se coboară câțiva metri. 

 Am dat de noroi, noroc cu rădăcinile foioaselor care sunt aproape ca niște trepte și ne-am descurcat. 

 Poteca taie apoi lin pădurea, în mare parte de mesteacăn (de altfel așa se și numește zona, Dealul cu Mesteceni) și înaintea unui releu o pornește abrupt spre o mânăstire în construcție. 

 Exploatările forestiere au lăsat din păcate și pe aici urme. De plantări noi, nici vorbă. 

 Mânăstirea (parcă Sfânta Treime, dar nu bag mâna în foc) este compusă din două clădiri de locuit cu ceva dependințe și o biserică din cărămidă, neterminată deocamdată. Nici picior de om pe afară, înăuntru, după fumul ce ieșea pe coș, sigur activitatea era în toi. Câțiva câini au stricat liniștea, dar ne-am împrietenit repede.

foto Mihai

 În acest moment, văzând vilele de la Pârâul Rece, am realizat că suntem în cu totul alt loc decât cel pe care ni-l doream.  

foto Mihai

 Totuși am continuat coborârea, lăsând la un moment dat triunhiul albastru în stânga noastră, la baza unei pante care ne-ar fi dus cel mai probabil la Pârâul Rece și de-a lungul Râului Crăcănel, Pârâului Rece sau Pârâului Pietrosu (denumiri diferite de pe hărți diferite) am ajuns paralel cu DN73A, undeva după serpentinele de coborâre spre Râșnov.

foto Mihai

 

 Ne-am oprit, ne-am consultat și am hotărât că varianta cea mai bună este să ne întoarcem pe același traseu și să nu riscăm încă două-trei ore de mers până la chei, la care urmau să se adauge alte două ore și jumătate pentru ascensiunea spre locul unde ne lăsasem mașinile.

foto Mihai

 Așa că, la poale de munte, lângă pârau, în coasta drumului asfaltat, ne-am luat prânzul. Ne-am făcut poza de grup și am plecat resemnați spre Trei Brazi. 

 Ca pachetul să fie complet, după nici 10 minute a început să plouă, ușor, un fel de bură mai deasă, atât cât să nu te supere că există.

 Și lipa, lipa prin noroi, am urcat cele trei pante coborâte un pic mai devreme, ajungând, fără eforturi mari, înapoi la mașini undeva în jurul ore 15.

foto Mihai

 Devreme, ne-am zis. De o tură până la Poiana Secuilor nu mai putea fi vorba. Umezeala ne cam ajunsese pentru toată ziua. Ca să ne întoarcem val-vârtej acasă nu prea ne-ar fi convenit după o tură pe jumătate ratată.

 Așa că, după poza obligatorie de picioare, ne-am împărțit, o parte oprindu-se în Bușteni la o clătită din aceea bună rău, cealaltă optând pentru un restaurant din Poiana Țapului celebru pentru salata de ghebe.

Un miriapod : Ema, Mariana, Mihaela x 3, Otilia, Alex, Dan x 2, Gabi x 2, Mihai, Sorin, Tibi

 Și uite așa, Cheile Râșnoavei au rămas în așteptare până când vom reuși să le găsim. Am promis că îndată ce se termină cu ploile de primăvară și când pământul va fi zvântat, vom reface această tură într-o nouă prezentare : mașină până în chei, urcuș până la Trei Brazi și coborâre prin Poiana Secuilor. Poate așa vom avea noroc și vom putea admira Postăvarul și Bucegii care se văd atât de frumos de acolo.

  În fine, una peste alta, am petrecut câteva ore în aer curat, relaxați (eu chiar foarte mult din moment ce am reușit să rătăcesc grupul, rușinică să-mi fie), refăcându-ne rezerva de glucoză cu clătite elixir. Miam, miam, miam :)

 Cu roz este ceea ce ne-am propus. Cu galben este ceea ce ne-a ieșit.

Un regal de echinocțiu ( drumeție din martie 2015)

 Anul acesta s-a întâmplat ca în 20 martie să avem trei evenimente astronomice importante, cu puternice influențe, inclusiv asupra drumețiilor.

 Primul dintre ele și cel mai important, echinocțiul de primăvară, înregistrat fix în 21 martie la ora 0:45 (adică aproape 20 martie) reprezintă debutul primăverii astronomice, veste bună pentru cei ce își petrec timpul pe munte.  

foto Tibi

  Din acest moment, cel puțin în teorie, așteptăm ca zăpezile să se topească, brândușele să apară, potecile să se dezghețe, ziua să fie mai lungă.

foto Eliza

 Al doilea eveniment, eclipsa parțială de soare, a fost suficient de semnificativă (aproximativ jumătate din discul solar fiind acoperit) însă nu s-a putut observa în condiții optime din cauza norilor ce s-au încăpățânat să împânzească cerul.

foto Mihai

 Al treilea eveniment, super-luna, este practic fenomenul de lună plină aflată la perigeu, adică cea mai mică distanță față de pământ. Nu este atât de rar precum celelalte două, în fiecare an înregistrându-se cel puțin trei super-luni. 

Dulcegării

 Cu o așa încărcătură nu se putea ca în week-end-ul respectiv să nu fim în traseu. Ce să fie, ce să fie ? 

foto Tibi

foto Tibi

 Pentru că îmi era un pic dor de Stâna Regală, pentru că eram legați de tren și nu aveam ca variantă decât Valea Prahovei și pentru că citisem cu ceva timp în urmă că s-a remarcat un vechi traseu, cel dintre Stâna Regală și Poiana Țapului, am decis ca în martie să facem o plimbare din Sinaia până în Bușteni, trecând prin Poiana Țapului și urcând la Cascada Urlătoarea.

 Călătoria cu trenul a însemnat revenirea la CFR din motive de suspendare a operatorului privat. Tradus în timp, la 6.20 am plecat din București și pe la ora 9 am coborât în Sinaia. 

foto Eliza

 Aglomerație, dar am găsit locuri aproximativ în același vagon. 

foto Eliza

 De la Sinaia am urcat agale spre Stâna Regală pe vechiul drum de promenadă al familiei regale. 

foto Eliza

 Poteca este pietruită și, din păcate, nu foarte bine întreținută. 

foto Tibi

 Fără grabă am ajuns la destinație cam în două ore și ne-am cocoțat imediat pe Stâncile Franz Josef de unde am admirat Valea Prahovei. 

 Priveliște de vis, soare cu ceva vânt, cât să simți că martie, la munte, este încă lună de iarnă.

foto Tibi

Munţii Baiului

 Am mâncat, am coborât în poiana aflată încă sub zăpadă și după un pic de joacă am găsit intrarea în noul (sau vechiul) traseu spre Poiana Țapului. 

 Acesta este undeva în dreapta, aproximativ în spatele cabanei-restaurant și este marcat cu punct galben. 

foto Tibi

 Din loc în loc marcajul, nefinalizat, este doar un cerc alb, dar este vizibil și chiar în lipsa unei poteci clare prin pădure nu se poate greși coborârea.

foto Mihai

 În pădure, la adăpost de vânt, la poalele copacilor, primăvara dădea semne de nerăbdare. 

 Pâlcuri de ghiocei, chiar și singuratice brândușe, își ițeau capetele din zăpadă. 

foto Eliza

foto Tibi

 Am mai văzut o explozie de flori de primăvară coborând de la Gârbova spre Predeal însă cele de aici mi s-au părut mai autentice, mai sălbatice. 

foto Eliza

 Traseul coboară suficient de abrupt cât să-ți solicite un pic mai multă atenție, mai ales în perioadele de sol umed, cu posibilități de alunecare. Totul se termină în valea unui pârau (aș zice că este Valea Babei din harta veche) după care apare un drum forestier modest, dar suficient pentru excursioniști.

foto Mihai

 Am urmat acest drum până la intersecția cu un altul, un pic mai mare în rang. 

foto Eliza

 Pe acesta l-am traversat și în lipsa unui marcaj vizibil, am coborât spre primele case din Poiana Țapului care se zăreau printre copaci. 

foto Eliza

 Am ieșit la marginea unei străzi pe care am urmat-o până la DN și de acolo, după câteva sute de metri, am făcut stânga pe traseul marcat cu punct albastru, spre Cascada Urlătoarea. 

 Când voi avea timp și voi ajunge în zonă, voi testa dacă drumul forestier traversat de noi nu este același care ajunge și în partea superioară a străzii Urlătoarei. Astfel s-ar evita coborârea în oraș și adăugarea unei distanțe de parcurs.

foto Tibi

 Pe lângă cele trei evenimente astronomice despre care am vorbit, s-a întâmplat ca Ziua Internațională a Pădurilor să fie 21 martie, un motiv în plus de drumeție prin păduri și o posibilitate de a participa activ la curățarea acestora. 

foto Mihai

 Cu sacii în mâini, am adunat tot ce înseamnă gunoi ne-biodegradabil (în principal pet-uri și cutii de aluminiu) de-a lungul potecii ce duce la cascadă. 

foto Eliza

 Am primit felicitări dar și multe priviri lungi. Sper să apuc ziua când putearea exemplului va învinge educația. Sau mai bine zis, lipsa acesteia.

foto Tibi

 Încet, încet, am ajuns la Urlătoare. Și aici un pic de zăpadă, preschimbată de numeroșii vizitatori în gheață. Cam asta se întâmplă cu obiectivele aflate aproape de localități și accesibile din punct de vedere al traseului. 

foto Eliza

 Cu ajutorul vânzătorilor de ceai, vin fiert, dulciuri și snacks-uri care împrăștiau cenușa din focul lor de încălzire pe zonele mai periculoase, am ajuns cu siguranță în locul de poză de grup YOLA. Noi și cascada în spate.

 Am coborât spre Bușteni în liniște și pace fiind târziu pentru o tură pe Valea Spumoasă, așa cum mă tentase să fac. 

foto Mihai

 M-am gândit că poate la vară, într-o zi de sâmbătă însorită și caldă, vom urca până la refugiul Salvamont de acolo pentru a sta cu burta în sus, spre odihnă și relaxare, din zori și până în seară. 

 Renunțând la Valea Spumoasă, am găsit în oraș o altă distracție, poate cu tot atâtea calorii, dar cu semn schimbat. 

foto Eliza

 Dacă traseul la care renunțasem ne consuma din rezerve, clătitele elixir excepționale au contribuit semnificativ la îndulcirea situației, asta dacă închizi ochii când te sui pe cântar.

 După o zi de hălăduială prin păduri, ne-am întors spre București ușor obosiți, dar dornici de noi drumeții. Așteptăm vara cu vreme bună.