duminică, 30 septembrie 2012

Ghid de utilizare a echinocțiului de toamnă




Anul acesta am avut o toamnă frumoasă. În toată luna septembrie doar două zile au fost reci, închise și ploioase. Dar și acestea s-au răzbunat, aducând un sfârșit de săptămână superb.

 


Pentru că aceste clipe sunt prețioase și vor valora aur în momentele friguroase ale iernii, când un drum în natură va semăna cu o expediție polară, ne-am încropit o trupă veselă și ne-am plimbat prin Ciucaș în cea mai frumoasă zi de toamnă petrecută până acum pe munte.

 


Cu doar o săptămână înainte fusesem tot la Muntele Roșu pentru o gură de aer și i-am văzut în acțiune pe participanții la Ciucaș Trail Running. 





Au fost trei probe : maraton, semi și ultra. Peste 700 de persoane s-au întrecut pe 22, 42 și 100 de km, iar impresii și fotografii puteți găsi aici.  


Eu când merg în excursie ?


Traseul de semimaraton a fost și sursa de inspirație pentru tura noastră.





Pentru că ne doream o ieșire ușoară, de plimbare, am ajuns motorizați până la Muntele Roșu pe acel drum infernal. 

 


De acolo am început să urcăm, abatându-ne de la traseu pentru câte o fotografie sau un pumn de afine. 


 


Încet, încet, am ajuns pe Vârful Gropșoarele, al doilea ca altitudine după Ciucaș (doar 1.883 m). 




Sus pe vârf am făcut o pauză pentru masă, odihnă și bronz. 
Mi-am adus aminte cum, în urmă cu 3 ani și ceva, prânzul pe Gropșoarele s-a rezumat la o jumătate de măr mâncată în grabă, cu ochii pe fulgerele și tunetele care se apropiau. Am coborât atunci rapid pe Zăganu și ne-am întors la Muntele Roșu fără a fi udați de ploaie, apele ocolind culmile pe care ne preumblam și răzbunându-se pe Tabla Buții.

 


De această dată vremea a fost excelentă. 


 


Am avut noroc de o zi caldă și însorită, fără a fi supărătoare. 

 



Cerul a fost senin și, deși lumina nu a fost atât de puternică așa cum este într-o zi de vară, am avut parte de maxima panoramă posibilă. 





Ne înconjurau Vama și Întorsura Buzăului, Tabla Buții, Cheia și Valea Teleajenului, Munții Grohotiș, Neamțului și Baiului, iar undeva în zare, mai aproape decât aș fi crezut că sunt, Munții Bucegi, Piatra Craiului și Iezer-Păpușa.




Paradoxal, pentru această imagine de neuitat, vinovate au fost ploaia și ninsoarea care au încercat munții cu două-trei zile mai devreme și care au curățat aerul de tot praful verii, lăsând pe culmi mici arvune pentru frigul ce va veni.

 


La întoarcere am ales drumul prin Șaua Gropșoarele și Șaua Chirușca până la Cabana Ciucaș (pe care o voi numi mereu așa, deși arată a hotel în toată regula).




Acest traseu pe care nu-l mai parcursesem a fost ușor și frumos, poteca străbătând pădurea înainte de a ieși în coasta cabanei. 
Iar de la Ciucaș am urmat drumul ultracunoscut către Muntele Roșu și apoi către casă, bucurându-ne de bucățica de autostradă.
Dacă la începutul verii am vrut să vedem, fără prea mare succes, de ce e roșu Muntele Roșu, bucurându-ne doar de un Verde de Ciucaș, acum am avut parte de culori de toamnă în ultima zi încă egală cu noaptea.






Deci, se ia un echinocțiu, se adaugă niște oameni veseli, se amestecă câteva ore în sensul traseelor și se servește cald.


marți, 25 septembrie 2012

The brilliant dark side



 


Peșterile m-au fascinat întodeauna. Așa cum mă simt atunci când pășesc într-una din ele probabil că s-au simțit, pe rând, toți exploratorii cunoscuți sau nu ai acestei lumi. Reprezintă o lume aparte, aparent tăcută, dar plină de ecouri vii și minunat de ingenioasă când vine vorba de frumusețe.



Acum, ca final de concediu, am ales din bogata ofertă a Munților Pădurea Craiului două peșteri : Meziad și Farcu.



Ca să ajungem la Meziad, în comuna care dă și numele peșterii, am lăsat în urmă Padișul și am revenit în "lumea normală" coborând de la Glăvoi spre Boga pe un drum aflat în amenajare care promite lucruri mari atunci când va fi terminat și, beneficiind apoi de o șosea reabilitată între Boga și Sudrigiu cum n-a văzut Parisul.
La Beiuș am dat de primul indicator "Peștera Meziad". Pe al doilea și ultimul l-am întâlnit mult după ce am trecut de Remetea și stejarul ei secular (are peste 400 de ani!), după ce am intrat în Meziad și am străbătut trei sferturi din comună. Iar după indicator, cale de vreo 3 km, am șontâcăit pe un drumeag pietros până la peșteră.




Peștera Meziad, ca multe lucruri în țara asta, se află în reabilitare. Se lucrează la drum, la noua potecă de acces, la iluminat, la podețe și scări [Fac această paranteză deoarece de la vizita noastră din august lucrările s-au apropiat de final. Din acest week-end Meziadul își arată publicului noua față, așa cum reiese din acest articol ]. 




Se vizitează doar cu ghid și, dacă nu ești dotat, primești la intrare lumina călăuzitoare. Turul durează puțin peste o oră.




Meziad este una din primele peșteri amenajate din țară și are o lungime totală de 4.750 m, pe mai multe nivele, din care vizitabili aproximativ 1.500 m.


 


Ca în multe altele, în peștera Meziad s-au găsit urme din paleolitic și neolitic care indică faptul că a fost locuită. 



Am văzut și aici un cuptor afumat, cu horn natural, asemănător cu cel din Polovragi. Ca și la Peștera Urșilor s-au găsit și aici schelete de ursus spelaeus și ca la Peștera Muierii am întâlnit pereți colorați de mineralele din apă, fără piele de leopard însă.


 


Minunat la Meziad este că gradul de sălbăticie este mai mare decât în alte peșteri, senzația de explorare fiind mult mai pregnantă. Sper ca modernizarea să nu-i tulbure farmecul.


 


Vizita se desfășoară pe două etaje, trece prin coridoare decorate de stalactite, stalagmite, coloane, domuri și bazine și culminează cu traversarea unui pod natural și a Sălii Liliecilor în care hibernează o colonie destul de numeroasă.




Am trecut pe lângă unul din ei care dormea, prea obosit sau poate obișnuit cu turiștii și pe care aș fi putut să-l ating. Restul se zvârcoleau în aer, chițăind tot timpul pentru ecolocația lor.




Când ghidușa, tinerică și haioasă, ne-a adus în siguranță la suprafață, ne-am îndreptat spre punctul de interes maxim al zile : Peștera Farcu, peștera de cristal.
Mineritul înseamnă o colecție de ortaci buni la toate, cu viață grea, majoritar rurală, familii numeroase, fără alte posibilități, cu un trai apăsat de riscuri. Dezvoltată în ritm de "hei-rup, hei-rup, cad stânci de fier", această industrie s-a dovedit ineficientă și s-a prăbușit în ultimii 20 de ani, îngropându-și  angajații în frustrare, sărăcie, neputință și lipsă de sensibilitate.
În comuna Roșia (de Bihor) ani la rând s-a scormonit în adâncuri după bauxită până când, în 1987, în urma unor noi săpături s-au descoperit cristalele de calcit. Au urmat doi ani incerți și închiderea exploatării în 1989. Puțul de mină a fost abandonat, foștii mineri lucrând cu sârg la vandalizarea acestuia. Treptat, treptat, cristalele din galeriile principale au dispărut și foarte puțin a lipsit ca acest fenomen unic în țară să fie în întregime distrus.
În aceste condiții a apărut peștera Farcu, amenajată într-o veche galerie a minei, pe o lungime de 265 m. 
Fiind un monument natural speologic, a fost interzis accesul turistic în zonele încă bogate în cristale, așa că minunățiile adevărate sunt privite de la distanță. Ceea ce este bine pentru că se pare că aceste cristale sunt foarte sensibile, inclusiv la atingere.




Sunt extraordinar de frumoase !

 


Vizita, obligatoriu cu ghid, costă 15 lei și face o scurtă introducere în minerit, existând, imediat după intrare, un mic muzeu cu echipamente folosite la extragerea bauxitei.




Ni s-a dat și cască. A fost haios să o port. Nu mi s-a părut necesară (nu prea ai unde să te lovești), dar a fost un bun element de marketing.




Investiția, care va totaliza 800 mii de euro, încă nu este finalizată. În viitor, vizitatorii vor străbate galeriile în vagonetele unui tren folosit în exploatări, ieșirea va fi facilitată de un lift, va fi amenajată o sală de concerte (și poate și una de tratament deoarece cristalele au efecte benefice în cazul bolilor de inimă și ale sistemului nervos) iar turiștii își vor putea astâmpăra foamea și setea într-un restaurant cu produse tradiționale.


 


Așa cum scria și în prezentare, am fost la o răsuflare distanță de cristalele de la Farcu, deși nu prea am îndrăznit să respir în fața acestei frumuseți.  

vineri, 21 septembrie 2012

Curcubeul de emoții din Cheile Galbenei




După cel mai cunoscut a urmat cel mai dificil traseu din Padiș.
Cu o zi înainte cucerisem Cetățile Ponorului și ne răcorisem printre avenele din Lumea Pierdută. Acum era rândul Cheilor Galbenei.





Date tehnice  
Cheile Galbenei reprezintă culoarul de drenare a apelor din Padiș. Râul din Cetățile Ponorului, după traseul subteran, vede iar lumina zilei în Izbucul Galbenei, izbuc cu diametru de 7 m. Cheile sunt înguste, cu pereți verticali și pante abrupte, traseul parcurgând o potecă suspendată pe unul din aceștia. Lungimea cheilor este de 700 m în linie aeriană iar diferența de nivel de 100 m.

 


Împreună cu Poiana Florilor și Cetățile Ponorului formează o arie protejată de 36 kmp.
Am plecat destul de târziu de la cort și, după ce am trecut pe lângă Cetăți, am început urcușul până la Avenul Borțig, situat pe cumpăna dintre Valea Galbenei și bazinul Padiș-Cetățile Ponorului. Avenul are diametrul de 35 m, o verticală de 38 m și se află pe traseul râului subteran ce unește Cetățile cu Cheile Galbenei.




Cu ceva vreme în urmă, speologii amenajaseră o scară de lemn cu peste 100 de trepte pentru explorarea avenului. Explorarea nu a ținut mult. La 54 m după intrarea în sala mare se află un ghețar de 30.000 mc, al doilea ca mărime după cel de la Scărișoara. Scara nu mai există spre siguranța turiștilor inconștienți și prost echipați care vizitează zona. Și am văzut destui.


 


După Borțig urmează o coborâre prin pădure, ușor plicticoasă și suficient de lungă ca să nu-ti dorești să o parcurgi în sens invers.
Coborârea a luat sfârșit la Izbucul Galbenei. De acolo a început aventura.



Inițial poteca ocolește izbucul, furișându-se pe unul din pereții cheilor. Da, sunt cabluri, dar nimic care să sugereze ce va urma.




Traseul este spectaculos, foarte sălbatic și deosebit de greu de străbătut. Dintre toate traseele făcute până acum prin toți munții, evident fără a avea pretenții de specialist, parcurgerea Cheilor Galbenei mi s-a părut cea mai solicitantă.




Pe zonele bune poteca era abruptă, uneori blocată de bolovani. Zonele sensibile erau pereți aproape verticali pe care a trebuit să-i coborâm, ajutându-ne de lanțurile montate acolo. Poate cățărarea pe aceștia ar fi fost mai ușoară, cel puțin aș fi putut vedea prizele.


 


Cum nu sunt posesoarea unor picioroange, mi-a fost greu să mă țin de cablu și să mă întind, pe jumătate pe pipăite, până la următorul punct de sprijin. Mâinile îmi obosiseră iar palmele îmi transpirau și mă gândeam că îmi pot aluneca și pot cădea de acolo și nu oricum ci peste Gabi și, oricât ar fi el de urs, nu i-ar fi fost ușor cu mine în cârcă.





Nu știu dacă eram palidă ca și Galbena aia care săpase cheile sau eram roșie de efort și emoție sau vânătă de supărare că nu-mi pusesem la timp mănușile pe care le cărasem în rucsac, special pentru așa ceva.



Între toate aceste nuanțe s-au intercalat verdele copacilor, albul stâncilor bătute de soare și azuriul apei care ne-a făcut cadou o serie de cascade și bazine pe care le-am admirat cu gura căscată. 







Acolo, la jacuzzi (așa cum am denumit zona) mi s-a părut că am atins cel mai ascuns și mai minunat punct al Padișului.




După lanțuri a mai urmat o scurtă coborâre și am ajuns la Cascada Evantai, de 7 m înălțime. 

 


Chiar și într-un an secetos este frumoasă. Binențeles că a urmat o serie de fotografii YOLA (= eu la).



Dacă până la cascadă traseul este suspendat pe pereți, de aici înainte acesta este la nivelul apei și poți vedea ultimul sector al cheilor într-o versiune clasică.



 


De aici și până la confluența cu Luncșoara am mai avut de sărit niște pietre, de traversat o zonă prin apă (eu) și pe cabluri (Gabi), de cățărat (iar lanțuri!) printr-un tunel și gata. 




Cheile spectaculoase ale Galbenei au zis "sfârșit" într-un drum forestier care leagă Arieșeniul de satul de vacanță Boga.



După un mic popas în Poiana Florilor ne-am continuat traseul, credeam noi, către Focul Viu. 




După un urcuș ce poate concura o oră de aerobic, am dat nas în nas cu un indicator pe care, culmea dar sincer, nu doream să-l vedem. Erau săgețile spre Borțig (nu! urcuș prin pădure!) și Izbucul Galbenei (nu! iar chei?).




Ne-am reîntors în Poiana Florilor și după o scurtă orientare am apucat pe drumul bun. O mențiune pentru cei ce nu au ajuns în Padiș : ambele marcaje erau punct galben iar stâlpul indicator cu mențiunea "Focul Viu" era situat după prima ramificație. Și să nu vă gândiți că potecile sunt la fel de vizibile ca în Bucegi.

 


Până la Focul Viu am avut destul de urcat, la început prin pădure pe curbă de nivel, apoi prin poieni și iar prin pădure, dar în varianta mai abruptă. Cald, sete , niște mere și un popas mai prelungit și am ajuns la peștera pe care am vizitat-o și anul trecut. 


 

Scara de acces mi s-a părut mult mai degradată. Nu am coborât în balcon, am plecat mai departe nu fără a ne aminti de emoția pe care ne-a creat-o Vodaș de Padiș când a căzut pe ghețar și de bucuria avută când l-am salvat (amintiri aici).



Am ajuns osteniți la cort și doar dușul fierbinte ne-a remontat suficient, cât să putem mânca.


 


Da, am avut toate condițiile : un duș de camping de 20 l plin, lăsat toată ziua pe bordul mașinii, la soare.




A urmat ziua de trândăveală care s-a sfârșit cu o masă copioasă și un mini foc de tabără, așa, pentru atmosferă.




Vacanța se apropia de sfârșit.