Ciuperci din coşul lui Moş Butmăloiu

În august am reuşit o mică evadare la munte, după Sfânta Mărie, într-o sâmbătă decentă ca temperaturi şi acceptabilă ca vreme.

Tânjeam după mirosul de munte tocmai din mai când vizitasem Piatra Mare şi îi făcusem Sarei debutul de patruped munţoman (povestea o ai aici). Pentru că atunci se purtase eroic, am hotărât că este momentul să o menţinem conectată la piscuri şi văi pentru a deveni un tovarăş de nădejde în expediţiile noastre.

Cum week-end-ul prelungit zburătăcise oamenii care-încotro prin ţară şi cum Valea Prahovei rămâne una dintre cele mai aglomerate în astfel de momente, am ales mijlocul intervalului de libertate, adică ziua de sâmbătă, pentru o excursie de o zi în Bucegi.

Am plecat dimineaţa pe la 7 din Bucureşti, fetele dormitând uşor până la Sinaia unde am virat la stânga spre Târgovişte şi am făcut premiera proaspătului drum, amenajat parţial, ce leagă Cuibul Dorului de Hotelul Peştera. Trebuie să remarc că se circulă fără probleme tehnice în ciuda porţiunilor fără parapeţi de care se tot pomeneşte.

Până în Şaua Dichiu, unde se găseşte şi cabana cu acelaşi nume, poţi opri pentru admirarea peisajului în vreo două locuri, în general aglomerate. 

Drumul judeţean 713 se bifurcă de aici, o parte urcând spre platoul Bucegilor în care se opreşte la limita Parcului Natural Bucegi, undeva în faţa Complexului Piatra Arsă, cealaltă, primind codiţa “A” în denumire până la intersecţia cu DJ-ul  714 ce vine dinspre Moroieni (vechea cale de acces pe Valea Ialomiţei), coborând spre Lacul Bolboci. Această porţiune mai este întreruptă de petice rămase neasfaltate, însă de mici dimensiuni.

Pălăria Şarpelui

Până la Bolboci am trecut pe lângă mulţi culegători de ciuperci şi aşa ni s-a stârnit şi nouă cheful de căutat pălării într-un picior.

Drumul vechi spre Peştera coteşte la stânga undeva în faţa barajului şi ajunge la cabana Bolboci, urmând să însoţească Ialomiţa printr-o salbă de chei tăiate în munte : Cheile Tătarului, Cheile Coteanu, Cheile Peşterii (Cocorei) şi Cheile Urşilor. În aval avem alte trei frumuseţi : Cheile Zănoagei, Cheile Orzei şi Cheile Ialomiţei. Deci cine are lacăte de descuiat să poftească aici !

Barajul de la Bolboci a fost ridicat din anrocamente aduse din Muntele Zănoaga, are 55 m înălţime şi ţine în spate un lac de 18 milioane de mc ce asigură alimentarea cu apă potabilă a Târgoviştei.

Lacul Bolboci

După un scurt popas, ne-am continuat călătoria pe noua variantă asfaltată care ne-a condus până aproape de Padina, mai exact până la Turbăria Laptici, arie protejată, recent amenajată şi care merită vizitată pentru varietatea de muşchi şi ierburi. 

Turbăria Lăptici

Deşi nu mai era în plin sezon, am revăzut bumbăcăriţa pe care am cunoscut-o în Tinovul Mohoş, în concediul despre care am povestit aici.

De aici şi până la Peştera mai este foarte puţin. Am străbătut tabăra de corturi, marea aglomerare de la Padina, am trecut de Schit şi am parcat lângă hotel. Ne-am echipat şi am pornit în traseu puţin mai târziu decât ne-am fi dorit.

Pentru că nu ştiam ce vreme ne va aştepta la munte şi neavând un orar clar de respectat, plecasem cu trei variante :

a) Să urcăm de la Peştera la Vârful Omu şi să coboram pe Piciorul Babelor

b) Să urcăm pe Cocora şi de pe platou să mergem la Omu şi să coborâm pe la Mecetul Turcesc

c) Să urcăm pe Cocora şi să coborâm pe la Babele

Ne-am uitat la ceţurile ce se ridicau din văi, se îngrămădeau spre Omu şi se ţineau strâns de acesta şi cu o prognoză de ploi uşoare în a doua parte a zilei, ne-am hotărât să urcăm pe Cocora, să ajungem cu bine pe platou şi apoi să mai vedem noi.

Am traversat Ialomiţa pe care aici o poţi sări cu pasul şi am început să urcăm pieptiş pe bandă albastră, urmând să parcurgem Drumul lui Butmăloiu.

Nicolae Butmăloiu a fost primul cabanier din Bucegi, menţionat de Bucura Dumbravă în Cartea Munţilor. După nenumărate excursii montane, însoţind iubitori ai naturii şi iniţiindu-i în tainele drumeţiilor, a scris un ghid, “Călăuza Mică” care se termină cu un admirabil îndemn : “Dacă vreţi să simţiţi viaţa din plin, luaţi drumul munţilor ! Pe-aici toate tot mai frumoase-ţi par şi dragostea-i mai dulce !”

Am făcut cunoştinţă cu Drumul lui Butmăloiu în urmă cu 20 şi de ani (nu spun şi câţi că-i băi) şi pot spune că pe acest traseu m-am simţit cel mai bine. Nu este preferatul meu (acesta e Take Ionescu) însă pe urmele lui Moş Butmăloiu nu m-am simţit niciodată obosită sau înfrigurată, indiferent câte ore de traseu aveam în picioare sau dacă eram în toiul vreunui viscol năpraznic. 

Piramide naturale

Am regăsit aceeaşi senzaţie de bine după ani buni, la Sarmizegetusa Regia. Mă tot lovesc de ceva timp de articole care descriu Gura de Rai, locul cu energie deosebită care vindecă oamenii şi le alungă oboseala şi care o localizează undeva pe Cocora. Posibil, ba chiar probabil ca zona aceea să fie mai prietenoasă.

După câteva minute poteca pe care am plecat se intersectează cu un drum forestier, venit şi el de la Peştera, dar mai pe ocolite, scapă de pădure şi traversează pajişti cu iarbă până la brâu. 

Sara mişună înainte şi înapoi, ia urma la ceva prin ierburi, o strigăm şi reuşim la timp să-i oprim investigaţiile. Găsim ultimii fragi şi îi gustăm toţi trei. Buni !

De aici traseul urmează o curbă de nivel uşor ascendentă care traversează pâlcuri de brazi sub care găsim, bucurie mare, ciuperci. 

Faţă

Şi nu de oricare, ci copite (hribi pe ardeleneşte). Totul se opreşte, ceasul nu mai contează, căutăm cu mic cu mare, mai pe lângă potecă, mai pe sub pomi, când pe stânga, când pe dreapta.  

Verso

Culegem până când umplem două pungi pe care le agăţăm de rucsaci. Sara profită de neatenţie şi începe să colinde cam departe de noi şi prin pădure, nu o mai văd şi nici nu-i mai aud clopoţelul de la gât, fapt pentru care intru în panică. O strigăm, intrăm şi noi după ea pe sub poalele brazilor şi exact în momentul în care încep să-mi tremure picioarele, o aud venind. 

Dau să o cert, dar ea trece la pupat. O pun în lesă pentru 10 minute,timp în care trage cât poate, apoi o eliberez rugând-o să fie cuminte şi sperând să mă şi asculte.

Drumul lui Butmăloiu traversează vreo două văi, uşor periculoase pe timp de iarnă, fără probleme acum, în mijlocul verii. Ne strecurăm printre stânci, trei capre negre de trei dimensiuni.

Este destul de târziu, întindem puţin pasul şi nu ne mai oprim până când ajungem pe platou, în Şaua Cocora.

Şi dăm cu nasul de Strada Lipscani în zi de mare târg. Pentru că accesul auto este acum posibil, o mare de oameni coborâtă din miile de maşini parcate pe marginea asfaltului, mişună spre Babele. Îmi vine să mă frec la ochi, să clipesc de trei ori şi să-mi scuip în san, poate-poate dispare lucrul rău.

Din păcate lucrurile acestea rele nu dispar aşa uşor ba chiar au tendinţa de a se amplifica. Am avut o scurtă viziune cu şoseaua şerpuind pe platou printre hoteluri, vile şi pensiuni. Nu ştiu ce se va întâmpla cu Bucegii şi aşa sufocaţi . Şi sincer nu ştiu nici unde vom mai putea merge noi, ăştia de apreciează natura aşa cum a fost ea făcută, să respirăm un pic şi să ne liniştim sufletele.

Vreme se ciufuleşte, norii coboară, vântul îşi intensifică suflarea, temperatura scade. Ne cuibărim pe lângă nişte pietre şi punem masa. Suntem nemâncaţi de dimineaţă şi este trecut de ora unu. Întindem tradiţionalul pateu pe pâine, ronţăim la ardei, plescăim roşiile. Sara ţine pasul cu noi. Mâncarea ei cărată de acasă nu e bună la altitudini mari. Nu-i place şi gata !

“Turiştii” trec pe lângă noi şi se uită cu mirare, noi îi ignorăm. Nu ştiu ei că avem vreo 2 ore jumătate de traseu în picioare în plus faţă de ei şi cel puţin trei kilograme de ciuperci la activ. Probabil vor merge până la Babele, poate cei curajoşi să se înhame la un drum spre Crucea Caraimanului, însă apar câteva picături de ploaie şi cerul se întunecă iar aventura la munte a multora se sfârşeşte rapid.

Cu ochii la cer (şi un pic pe ceas) ne hotărâm să scurtăm şi noi excursia şi alegem să ne întoarcem la Peştera pe traseul pe care venisem pentru a evita îmbulzeala de la Babele.

Abia punem piciorul pe poteca lui Butmăloiu şi Şaua Strunga ne trimite nişte tunete. Bătrâna, Guţanu şi Grohotişul nu se mai văd din nori. Mai zărim în stânga doar coama Laptici. E momentul în care o punem pe Sara în lesă şi întindem pasul cât putem de mult.

Acompaniaţi de bubuiturile de rigoare, traversăm rapid cele două vâlcele (Vâlcelul Trăsnetului şi Vâlcelul Lăptici) care întrerup oarecum caracterul molcom al potecii noastre. Reuşim să ajungem nestropiti până în pădurice unde suntem un pic protejaţi de crengile brazilor.

Din şaua Dichiu

Coborâm în continuare, traversăm savana, reîntâlnim drumul forestier, cotim la stânga urmând marcajul şi ajungem lângă hotelul Peştera în aproximativ o oră. Zărim nişte creasta cocoşului (este delicioasă în omletă), facem o poză de grup şi ne retragem la maşină.

Pe aici se pare că a plouat puţin. Ne dezechipăm, cumpăr nişte zmeură şi mure să avem de desert până acasă şi o luăm din loc.

Ne oprim la Turbăria Lăptici, dăm o tură şi apoi luăm lunul drum spre casă, alegând să însoţim Ialomiţa, luând calea Târgoviştei.

Turbăria Lăptici

Suntem obosiţi, nu ne arde de vizitat, îi dăm bătaie spre Bucureşti, însoţiţi de perioade de ploaie torenţială urmate de soare strălucitor.

Cu ciupercile purtate ca pradă de război ajungem acasă după o zi frumoasă cu plimbărică pe munte.

Drumul lui Butmăloiu este traseul pe care îl recomand tuturor celor care vor să urce de la Peştera pe platou. Chiar dacă doriţi să ajungeţi la Babele, merită să luaţi în calcul această variantă. Urcarea pe Piciorul Babelor este un pic mai plictisitoare iar imaginea cabanei la care parcă nu mai ajungi poate să fie demoralizantă. Poteca de pe Cocora este mai puţin umblată şi, aşa cum am mai spus, deloc obositoare deşi străbate şi ea peste 300 m diferenţă de nivel.

În rest voie bună să aveţi şi “Dacă vreţi să simţiţi viaţa din plin, luaţi drumul munţilor ! Pe-aici toate tot mai frumoase-ţi par şi dragostea-i mai dulce !”

Bai de toamnă

Un pic de Bucegi

Anul acesta nu prea mi-a ieşit ce am vrut. Îmi făcusem planuri multe, câte unul pentru fiecare lună, însă nu a fost să fie.

Salamandră la plimbare

Cu toate acestea nu se putea să ratez o toamnă la munte,  mă mulţumeam şi cu o ieşire de o zi.

Unde să mergem ? Ce să urcăm ?

Bigăluna Sara

Condiţionaţi de vreme, timp şi cu bigăluna Sara în bagaj, aria s-a restrâns treptat până când din toată oferta montană au rămas Munţii Baiului.

Baiul Mic (stânga) şi Baiul Mare (dreapta) cu şaua între ei

De ce Bai ? Păi nu fusesem pe acolo niciodată (ah, premierele astea !), nu sunt prea înalţi să ne riscăm cu zăpadă, poţi face un traseu în circuit şi norocoşilor le oferă o privelişte de vis.

(foto Ema&Tibi)

După gândeli şi răzgândeli, am hotărât să urcăm din Buşteni pe culmea Zamora până în şaua Băiuţului, de aici să ne continuăm traseul de creastă pe lângă vârfurile Băiuţul, Cazacu şi Urechea şi să coborâm pe Culmea Urechea apoi pe Sorica până în Azuga de unde să luăm trenul până la maşinile lăsate în linişte lângă Castelul Cantacuzino.

Am plecat din Bucureşti două maşini mici pe dinafară (Fiat şi Matiz), dar mari pe dinăuntru, patru bipezi şi un patruped, 12 picioare dornice de munţomaneală. Fără grabă, în două ore şi jumătate eram în Buşteni, gata echipaţi de plimbare. 

Gaşca la final de traseu

Traseul începe imediat după Castelul Cantacuzino, prima stradă la stânga. “Stradă” mai este doar pentru câţiva metri, apoi devine un drum forestier prietenos care, după ce lasă ultimele case ale Buşteniului, trece pe lângă parcul de aventură (unde erau deja amatori de cocoţ în copaci) şi urcă în curbe lejere şi pante line pe Culmea Zamora. De unde denumirea de Zamora v-am spus aici.

Nu cred că există aer mai cald (nu mă refer la grade) decât cel de toamnă călduţă, cu un pic de soare, atât cât să strângi puţin din ochi când te uiţi la fruzele copacilor. 

Galben şi roşu cât cuprinde, pe sus şi pe jos, frunze scuturate sau încă agăţându-se de crengi, aer curăţat de uşoara ninsoare din ajun şi câtă linişte.

Drumul este superb.  Curge atât de lin prin pădure încât cred că iarna poate fi traseul perfect al unei plimbări cu sania trasă de cai fornăitori, robuşti şi sprinteni în acelaşi timp. 

Nu ştiu cum a fi fost în vremea Nababului, dar pentru o clipă am închis ochii şi mi-am imaginat că am chemat la scară sania, m-am urcat în ea şi m-am învelit în blănuri şi nu m-am mai oprit decât sus la stână, să beau un ceai cald.

Am întâlnit localnici ieşiţi la cules de ciuperci (am găsit şi noi destulă creasta cocoşului) sau la lemne, o mână de turişti aflaţi ca şi noi într-o plimbare de duminică.

Până la stâne am făcut cam două ore. Ei bine, de aici am început să iubesc Baiul.

Vârful Băiuţul

În primul rând ne-a arătat că nu este chiar orişicine. Dacă până aici am mers pe drum forestier, l-am abandonat pentru potecă turistică şi am început să gâfâim uşor pe urcare. Uite că Baiul este chiar munte, chiar dacă nu ajunge la 1.900 m.  

Caraiman şi Coştila

Traseul nostru marcat cu cruce roşie este interzis iarna şi abia ajunsă aici am realizat cât de expuse sunt coamele Baiului la vânt şi ce se poate întâmpla pe o ninsoare abundentă şi nărăvaşa.

Urcând, aveam în dreapta Baiul Mic, Şaua Baiului şi Baiul Mare care, în ciuda celor doar 1.895 m, părea greu de atins.

Munţii Baiului

Însă minunea cea mai mare a acestor munţi, care, apropo, cred că primăvara sunt pur şi simplu fermecaţi de verdeaţă şi flori, este priveliştea superbă pe care ţi-o oferă. 

Caraiman, Coştila, Morarul

Într-o zi senină sau într-una fermecată, aşa cum am prins noi, cu puţini nori care creează atmosferă, Bucegii de peste Valea Prahovei sunt tot ce îţi doreşti pe acest pământ.

Caraimanul şi Coştila în prim plan

Am văzut în toată splendoarea lui abruptul prahovean aşa cum speram să o pot face atunci când am ales Munţii Baiului. 

Singura descriere pe care o pot face este : mergeţi acolo şi o să vedeţi.

Postăvarul în stânga (plan îndepărtat) în faţa lui Clăbucet Plecare, şaua în care se află Cabana Gârbova şi Vârful Clăbucetul Taurului. În dreapta Piatra Mare (plan îndepărtat), în faţă Vârful Susai

Am făcut pauză de masă înainte de atacul final al coamei, într-o mică şa ferită de vânt.  Uşor zgribuliţi ne-am ridicat, am admirat şi am plecat mai departe.

Claia Mare în nori

Ne-am intersectat cu vreo 4-5 grupuri compuse din 2, 3 sau 5 persoane care coborau spre Buşteni. 

Încă un pic şi zbor !

Nu ştiu dacă veneau din Azuga, Sinaia sau de pe Valea Doftanei pentru că nu m-am gândit să-i întreb şi o parte din vină o are Sara care, fiind foarte prietenoasă, nu a ratat nicio mângâiere. 

Iubire mare (foto Ema&Tibi)

Am ţinut-o cu greu să nu plece cu beţele oamenilor (slăbiciunea ei, să care lemne) şi doar beţele noastre de trekking au reuşit să o păcălească puţin.

Am ajuns în dreptul Vârfului Baiuţul pe un vânt subţire. 

Pe acolo vom coborî

Frumuseţe cât vezi cu ochii, însă nu apreciată de toată lumea. 

Pentru că drumul forestier de pe Zamora se continuă până în şa şi de acolo pe creastă, cineva, turist cu maşină de teren venit cu fiţe din Suceava, a făcut o plimbare până la releul de pe Sorica, la întoarcere oprind din loc în loc pentru fotografii. 

Mi-am dat seama cât rău ar face acel Trans-Bai de care se tot vorbeşte. Poate ciobanii şi-ar comercializa mai uşor brânza, poate că distanţa şi timpul dintre Valea Prahovei şi Valea Doftanei s-ar scurta considerabil, poate că numărul de vizitatori ar fi mai mare, dar câtă pierdere, ce risipă, ce distrugere, ce mizerie ar aduce această modernizare.

Victorieee !

Şi că să închei discuţia despre drum într-un mod plăcut : un traseu mai bun pentru biciclete nu cred că există în toată Prahova.

Culmea Urechea (stânga), Culmea Petru-Orjogoaia (dreapta)

Culmea Sorica cu Postăvaru în spate

După ce am lăsat Băiuţul în urmă, mergând cu ochii la Bucegi, am ajuns la intersecţia traseelor marcate ambele cu cruce roşie, unul din ele coborând Culmea Petru-Orjogoaia spre Trăisteni (Valea Doftanei, traseu lung, de încă 3-4 ore), celălalt ţinând drumul forestier până la telegondola de pe Sorica (aproximativ 1 oră).

Culmea Petru-Orjogoaia (în spate Munţii Neamţului)

Valea Prislop

Spre nord-est se ridică Munţii Neamţului, pe care i-am admirat atât de la Susai, un pic mai semeţi decât Baiului (Vârful Neamţu are 1.923 m). 

Munţii Neamţului

În spatele lor, ştiam de pe hartă, sunt Grohotişului şi apoi Ciucaşul şi mai apoi Munţii Tătaru pe care vreau să-i vizitez anul viitor.

Până la Sorica a fost pur şi simplu plimbare de plăcere, răsplătită cu câteva afine rămase ascunse prin crenguţe. 

Eu şi puia mea

Familia completă (foto Ema&Tibi)

Cu Bucegii mereu aproape, mai să-i atingi cu mâna, cu soarele strălucind, nici nu am realizat când am ajuns la telegondolă. Era deja ora 16 şi ne pregăteam să coborâm spre Azuga.

Valea Fetei

Coborârea pe Culmea Urechea este marcată cu triunghi albastru şi pleacă spre vest de la staţia telegondolei, având o mică bucată traseu comun cu pârtia de schi, varianta Sorica, până în momentul în care aceasta coteşte la dreapta pentru a coborâ în Valea Azugii. 

Apoi marcajul lipseşte pe o porţiune, însă, pentru coborâre, trebuie menţinută direcţia vest (înainte) până într-o mică poieniţă aflată în stânga piscului spre Valea Prahovei. Se străbate poieniţa şi se coteşte la dreapta pe o potecă clară, spre un stejar (cred) zdravăn care are pe el triunghiul ce ne arată că suntem pe direcţia cea bună.

Coborâm, coborâm (foto Ema&Tibi)

De aici am coborât prin pădure destul de încet din cauza frunzelor căzute şi a rădăcinilor umede ascunse sub ele. Poteca este clară, bine marcată şi un pic mai jos capătă aspect de drum forestier nefolosit. Începe să se audă DN-ul însă nu vă faceţi iluzii că sunteţi foarte aproape. 

Miros triunhi albastru în faţă ! (foto Ema&Tibi)

Traseul se înfăşoară pe Culmea Sorica iar coborârea poate dura mai mult de o oră.

Ce de muşchi ! (foto Ema&Tibi)

Cum trenul nostru salvator care trebuia să ne ducă din Azuga în Buşteni pentru a nu străbate pe jos cei 4 km, pleca la 17.40 şi pentru că eram în întârziere, am lăsat trupa în urmă şi am coborât în fugă ultima parte a traseului, continuând goana până la gară, unde am ajuns fix la 17.38. Am beneficiat de încă 5 minute de întârziere având astfel posibilitatea să-mi trag sufletul şi m-am suit, fără bilet, prima oară în ultimii douăzeci de ani, în trenul regio (personalul de altădată). M-am oprit la uşă, mergeam doar până la prima şi am avut parte de încă o surpriză plăcută. În vagon se afla un grup coborât şi el de pe munte (am aflat apoi că fuseseră în Piatra Mare) şi am fost invitată să mă alătur, oferindu-mi loc în mijlocul lor. 

Piatra Mare

Le-am explicat că nu îi pot însoţi decât până la Buşteni, le-am povestit pe unde am fost, ce am făcut, cât de mare este grupul nostru şi de ce am preferat să ne folosim maşinile ca mijloc de deplasare. Am simţit acea caldă tovărăşie a celor care ştiu ce înseamnă un traseu montan, care se au ca fraţii chiar dacă nu se cunoşteau până acum 3 secunde, care pun mâna să te spijine şi te ridică atunci când este cazul, în ochii cărora poţi să te uiţi regăsindu-te pe tine şi a căror privire nu lunecă niciodată în jos, ci doar sus spre creste. Încă mai existăm, e bine…

Un pic de Postăvaru în fundal

Mi-am luat la revedere de la fraţii mei de munţi, am coborât în Buşteni şi în zece minute (cu tot cu schimbat încălţămintea, scos parazăpezile, aşezat bagaj în portbagaj, băut o gură de suc şi dat două telefoane) porneam cu Pepito spre Azuga pentru recuperarea găştii.

O zi frumoasă (foto Ema&Tibi)

I-am recuperat pe toţi patru (Ema, Tibi, Gabi şi, evident, Sara) şi ne-am întors lângă Castelul Cantacuzino unde ne-am despărţit, noi plecând spre casă prin aglomeraţia specifică serii de duminică, Ema şi Tibi făcând un mic popas pentru un ceai cald în Poiana Ţapului.

Sunt ghiduşă, ştiu drumul cel bun

Aşa că, după o zi reuşită şi trasee noi străbătute, pot spune că am încheiat sezonul de toamnă pe plus, recuperând din rateurile de peste an. 
Vă propun acum şi o variantă în mişcare a excursiei pe care Tibi a pregătit-o cu răbdare şi talent. Mie mi-a plăcut foarte mult.

Aştept acum să dea un pic de zăpadă că să schimbăm nuanţele şi o pornim iar la drum căci, da, îmi e dor de munte.

Harta traseului