PCN Day ( drumeție din mai 2015)

 Pentru luna mai planificasem inițial o ieșire de două zile la Poiana Stânii, lângă Cheia, pentru un traseu spectaculos pe Cheile Văii Stânii și pentru o călătorie în istorie prin Tabla Buții. Cum însă nu ne-am putut caza la cabana celor de la Romsilva din motive de reparații (cel puțin așa a sunat răspunsul oficial) am regândit totul schimbând și locația și durata.

foto Tibi

 După părerea mea, florile de primăvară sunt cele mai frumoase. Pe lângă faptul că parcă se grăbesc să alunge iarna și unele se ițesc din mijlocul zăpezii, sunt atât de colorate și parfumate încât mai mai că îți dorești să fii albinuță. Iar florile de munte sunt speciale pentru că, datorită condițiilor, au un plus de culoare și un plus de parfum.

foto Ștefania

 Ceva nou ? Munte aproape de casă ? Traseu ușor și nu prea lung ca să ne folosim de tren ? Ceva flori ? Păi să fie Baiului că are o poiană cu narcise lăudată de toți munțomanii. Așa că 9 mai a devenit PCN Day (Poiana Cu Narcise Day)!

 Pentru a ajunge la narcise trebuie să urci pe una din văile care brăzdează Munții Baiului în dreptul Sinaiei pe un traseu nemarcat și, ajuns în partea superioară, aproape de obârșie, să îți ascuți privirea și să cauți floricelele.

 Dus-întors, toată povestea asta nu are cum să dureze mai mult de 6 ore pentru o condiție fizică medie și o deplasare plină de pauze pentru poze.

foto Ștefania

 În plus, cei temerari își pot continua ascensiunea și pot ieși pe culmea Baiului de unde pot coborî în Sinaia pe Piscul Câinelui sau Cumpătul,  în Bușteni pe Zamora sau chiar în Azuga pe Sorica sau Piciorul Mărului. 

 Cum noi ne doream doar o zi liniștită, de relaxare, ne-am propus să vedem narcisele și atât.

 Am călătorit din nou cu trenul, tot aglomerat și tot în 3 ore. Singura compensare a fost în prețul biletelor. Cumpărate în sistem “de grup”, au venit cu o reducere de 25%. 

 Ajunși în Gara de Nord puțin mai devreme, am căutat să ocupăm locuri cât de cât grupate. Cu tenacitate și tupeu am reușit, parțial. 
 Am rezistat până la Sinaia prinși în discuții despre trecut și viitor, despre istorie, despre daci și romani, despre munte, mare și viață.

foto Eliza

 În Sinaia ne-am reîntregit trupa care a crescut semnificativ pentru că, așa cum spuneam, pietenii prietenilor mei sunt prietenii mei. Cu record de participare am plecat spre Valea Rea.

 Pentru că nu știam de existența scurtăturii care taie liniile de cale ferată, am făcut un mic ocol până la primul pod peste Prahova, acolo unde începe și traseul marcat cu punct albastru ce duce spre Piscul Câinelui. 

foto Eliza

 Am lăsat marcajul pe dreapta și am cotit pe drumul forestier paralel cu liniile de tren. După o hărmălaie de curți, barăci și utilaje care par că blochează drumul, se trece un pod și apoi se intră pe un făgaș normal al unui drum ușor de munte.

 Valea Rea apare imediat în dreapta, fiind închisă cu o barieră care se poate ocoli fără probleme.

foto Eliza

 De aici pare că începe o plimbare de vară însă fără să îți dai seama câștigi treptat în altitudine. Zona este în exploatare forestieră așa că din loc în loc întâlnești căbănuțe improvizate pentru muncitori. Iar pârâul este sistematizat printr-o serie de lucrări ce formează bazine și cascade, suficient de frumoase cât să-ți abată atenția de la oboseala pe care ai putea să o simți.

foto Tibi

 Până în partea superioară a văii am mers pe soare. Vremea se anunța frumoasă, cu o mică ploicică puțin după prânz. Cald cât primăvara la munte.

 La un moment dat drumul aproape că dispare, continuând anemic spre dreapta. Acesta este punctul în care intrăm în sălbăticie. De aici pornim pe traseul propriu zis, fără marcaj, ghidându-ne doar de picioarele de munte printre care mergem.

foto Eliza

 Traversăm firul apei devenit firav și pornim pe valea din stânga direcției de mers. Parcurgem o pădure de foioase tinere care abia au înmugurit. Crengile sunt ușor verzui, frunzele fiind mai vizibile în zonele scăldate în soare. 

foto Ștefania

 Încep să am temeri că am venit prea devreme. Știu că narcisele ar mai fi avut nevoie de încă o săptămâna însă programul nu-mi permitea amânarea. Dar până la ele mai aveam.

foto Eliza

 Urcușul începe să fie mai accentuat și peisajul se schimbă dintr-o dată. În locul pomilor proaspeți ne apare în față grohotișul pe care auzisem că trebuie să-l parcurgem ca asalt final până la narcise. Acesta este brăzdat de firul de apă și necesită un pic mai multă atenție. De altfel, panta ne încetinește ritmul.

foto Eliza

 În zare apare obârșia văii care pornește din Munții Baiului, undeva dintre Vârful Drăgan și Vârful Baiul Mare. Ce diferență între versanți ! Cel din stânga, de orientare sudică, este înverzit. Cel din dreapta, nordicul, ascunde o limbă imensă de zăpadă întărită.

foto Ștefania

 Ne depășește un mini grup de trei care, numărându-ne, ne întreabă dacă e tură pe Carpați. Nu, nu este, noi suntem alții, dar la fel de pasionați de munte. Sunt grăbiți, probabil că au planuri mai mari decât noi.

foto Tibi

 Când aproape începusem să mijesc ochii după niște narcise, vedem în față un cuplu cu ceva mai mulți ani adunați în bagaj decât noi, care cobora liniștit. “Ați venit să vedeți narcisele ? E cam devreme. Nu sunt înflorite. Noi le-am găsit doar pe astea”. 

foto Eliza

 O infimă fracțiune de secundă am crezut că îmi arată o fotografie, apoi i-am văzut cele trei narcise din mână. Oameni buni care v-ați chinuit să ajungeți până acolo pierzând timp și energie, care arătați ca iubitori ai muntelui, îmbrăcați și încălțați corespunzător, cum ați putut ? 

 Nu am reacționat în niciun fel pentru că refuzam să înțeleg. Era un non-sens pentru mine. Poate că ar fi trebuit să-i bălăcăresc dar mi-a fost rușine de liniștea din jur. Și se spune că generațiile s-au degradat din punctul de vedere al educației …

foto Tibi

 Am strâns din dinți și am parcurs ultima sută de metri și am văzut “poiana” în pantă, plină de soare. Narcise nu. Ne-am ascuțit privirile și am zărit câțiva boboci și multe frunzulițe răsărite din iarbă. Da, probabil peste o săptămână, cel mult două, florile vor fi stapânele muntelui.

 Ne-am așezat fiecare cum am putut și ne-am luat masa. Din când în când câte un nor, o pală de vânt. Liniște. Tihnă. Pace.
 Probabil că duhului muntelui și zânei florilor li s-a făcut milă de noi. Un pic mai sus, încălzită de soare, a înflorit o narcisă. Proaspătă, proaspătă !

foto Tibi

foto Eliza

foto Ștefania

  Sesiune foto în bloc. Ca niște capre negre ne-am strecurat pe rând pe brâurile înierbate până la minunea minunilor. Narcisa ne aștepta cuminte răspândind cel mai frumos miros simțit vreodată.  Nu atât de puternic, dar mai fin și mai pătrunzător.

 Mulțumiți că plecăm fiecare cu câte o narcisă, în fotografie bineînțeles, am suportat eroic cei câțiva stropi căzuți dintr-un nor prea grăbit pentru bucuria noastră.

 Ne-am început coborârea relaxați. Aveam suficient timp să ajungem în Sinaia. Grohotișul ne încearcă iar dexteritatea, soarele apare timid, drumul apare în fața noastră. Apropierea de civilizație aduce cu ea gunoaiele. Așa cum ne-am obișnuit deja, strângem cât putem din pet-uri și doze de metal. Umplem un sac mare, e bine.

foto Eliza

 Ajungem în gară la fix pentru trenul privat care ne duce la București suficient de devreme cât să nu simțim că suntem obosiți. După poza de picioare, devenită deja obligatorie pentru fiecare ieșire, ne separăm. Cei sosiți cu mașinile se grupează în sala de așteptare, noi ceilalți ne aliniem pe peron în așteptarea trenului. 

 Poiana cu narcise s-a transformat în narcisa cu poiană și poate de aceea experiența a căpătat mai multă savoare fără a ne fi suficientă.

foto Tibi

 Tind să cred că această tură se va transforma într-un traseu anual. Și poate data viitoare prindem curaj și urcăm și pe Baiul Mare. Și vom face atunci o PCN and Big Bai Day ! 

  

foto Eliza

Bai de toamnă

Un pic de Bucegi

Anul acesta nu prea mi-a ieşit ce am vrut. Îmi făcusem planuri multe, câte unul pentru fiecare lună, însă nu a fost să fie.

Salamandră la plimbare

Cu toate acestea nu se putea să ratez o toamnă la munte,  mă mulţumeam şi cu o ieşire de o zi.

Unde să mergem ? Ce să urcăm ?

Bigăluna Sara

Condiţionaţi de vreme, timp şi cu bigăluna Sara în bagaj, aria s-a restrâns treptat până când din toată oferta montană au rămas Munţii Baiului.

Baiul Mic (stânga) şi Baiul Mare (dreapta) cu şaua între ei

De ce Bai ? Păi nu fusesem pe acolo niciodată (ah, premierele astea !), nu sunt prea înalţi să ne riscăm cu zăpadă, poţi face un traseu în circuit şi norocoşilor le oferă o privelişte de vis.

(foto Ema&Tibi)

După gândeli şi răzgândeli, am hotărât să urcăm din Buşteni pe culmea Zamora până în şaua Băiuţului, de aici să ne continuăm traseul de creastă pe lângă vârfurile Băiuţul, Cazacu şi Urechea şi să coborâm pe Culmea Urechea apoi pe Sorica până în Azuga de unde să luăm trenul până la maşinile lăsate în linişte lângă Castelul Cantacuzino.

Am plecat din Bucureşti două maşini mici pe dinafară (Fiat şi Matiz), dar mari pe dinăuntru, patru bipezi şi un patruped, 12 picioare dornice de munţomaneală. Fără grabă, în două ore şi jumătate eram în Buşteni, gata echipaţi de plimbare. 

Gaşca la final de traseu

Traseul începe imediat după Castelul Cantacuzino, prima stradă la stânga. “Stradă” mai este doar pentru câţiva metri, apoi devine un drum forestier prietenos care, după ce lasă ultimele case ale Buşteniului, trece pe lângă parcul de aventură (unde erau deja amatori de cocoţ în copaci) şi urcă în curbe lejere şi pante line pe Culmea Zamora. De unde denumirea de Zamora v-am spus aici.

Nu cred că există aer mai cald (nu mă refer la grade) decât cel de toamnă călduţă, cu un pic de soare, atât cât să strângi puţin din ochi când te uiţi la fruzele copacilor. 

Galben şi roşu cât cuprinde, pe sus şi pe jos, frunze scuturate sau încă agăţându-se de crengi, aer curăţat de uşoara ninsoare din ajun şi câtă linişte.

Drumul este superb.  Curge atât de lin prin pădure încât cred că iarna poate fi traseul perfect al unei plimbări cu sania trasă de cai fornăitori, robuşti şi sprinteni în acelaşi timp. 

Nu ştiu cum a fi fost în vremea Nababului, dar pentru o clipă am închis ochii şi mi-am imaginat că am chemat la scară sania, m-am urcat în ea şi m-am învelit în blănuri şi nu m-am mai oprit decât sus la stână, să beau un ceai cald.

Am întâlnit localnici ieşiţi la cules de ciuperci (am găsit şi noi destulă creasta cocoşului) sau la lemne, o mână de turişti aflaţi ca şi noi într-o plimbare de duminică.

Până la stâne am făcut cam două ore. Ei bine, de aici am început să iubesc Baiul.

Vârful Băiuţul

În primul rând ne-a arătat că nu este chiar orişicine. Dacă până aici am mers pe drum forestier, l-am abandonat pentru potecă turistică şi am început să gâfâim uşor pe urcare. Uite că Baiul este chiar munte, chiar dacă nu ajunge la 1.900 m.  

Caraiman şi Coştila

Traseul nostru marcat cu cruce roşie este interzis iarna şi abia ajunsă aici am realizat cât de expuse sunt coamele Baiului la vânt şi ce se poate întâmpla pe o ninsoare abundentă şi nărăvaşa.

Urcând, aveam în dreapta Baiul Mic, Şaua Baiului şi Baiul Mare care, în ciuda celor doar 1.895 m, părea greu de atins.

Munţii Baiului

Însă minunea cea mai mare a acestor munţi, care, apropo, cred că primăvara sunt pur şi simplu fermecaţi de verdeaţă şi flori, este priveliştea superbă pe care ţi-o oferă. 

Caraiman, Coştila, Morarul

Într-o zi senină sau într-una fermecată, aşa cum am prins noi, cu puţini nori care creează atmosferă, Bucegii de peste Valea Prahovei sunt tot ce îţi doreşti pe acest pământ.

Caraimanul şi Coştila în prim plan

Am văzut în toată splendoarea lui abruptul prahovean aşa cum speram să o pot face atunci când am ales Munţii Baiului. 

Singura descriere pe care o pot face este : mergeţi acolo şi o să vedeţi.

Postăvarul în stânga (plan îndepărtat) în faţa lui Clăbucet Plecare, şaua în care se află Cabana Gârbova şi Vârful Clăbucetul Taurului. În dreapta Piatra Mare (plan îndepărtat), în faţă Vârful Susai

Am făcut pauză de masă înainte de atacul final al coamei, într-o mică şa ferită de vânt.  Uşor zgribuliţi ne-am ridicat, am admirat şi am plecat mai departe.

Claia Mare în nori

Ne-am intersectat cu vreo 4-5 grupuri compuse din 2, 3 sau 5 persoane care coborau spre Buşteni. 

Încă un pic şi zbor !

Nu ştiu dacă veneau din Azuga, Sinaia sau de pe Valea Doftanei pentru că nu m-am gândit să-i întreb şi o parte din vină o are Sara care, fiind foarte prietenoasă, nu a ratat nicio mângâiere. 

Iubire mare (foto Ema&Tibi)

Am ţinut-o cu greu să nu plece cu beţele oamenilor (slăbiciunea ei, să care lemne) şi doar beţele noastre de trekking au reuşit să o păcălească puţin.

Am ajuns în dreptul Vârfului Baiuţul pe un vânt subţire. 

Pe acolo vom coborî

Frumuseţe cât vezi cu ochii, însă nu apreciată de toată lumea. 

Pentru că drumul forestier de pe Zamora se continuă până în şa şi de acolo pe creastă, cineva, turist cu maşină de teren venit cu fiţe din Suceava, a făcut o plimbare până la releul de pe Sorica, la întoarcere oprind din loc în loc pentru fotografii. 

Mi-am dat seama cât rău ar face acel Trans-Bai de care se tot vorbeşte. Poate ciobanii şi-ar comercializa mai uşor brânza, poate că distanţa şi timpul dintre Valea Prahovei şi Valea Doftanei s-ar scurta considerabil, poate că numărul de vizitatori ar fi mai mare, dar câtă pierdere, ce risipă, ce distrugere, ce mizerie ar aduce această modernizare.

Victorieee !

Şi că să închei discuţia despre drum într-un mod plăcut : un traseu mai bun pentru biciclete nu cred că există în toată Prahova.

Culmea Urechea (stânga), Culmea Petru-Orjogoaia (dreapta)

Culmea Sorica cu Postăvaru în spate

După ce am lăsat Băiuţul în urmă, mergând cu ochii la Bucegi, am ajuns la intersecţia traseelor marcate ambele cu cruce roşie, unul din ele coborând Culmea Petru-Orjogoaia spre Trăisteni (Valea Doftanei, traseu lung, de încă 3-4 ore), celălalt ţinând drumul forestier până la telegondola de pe Sorica (aproximativ 1 oră).

Culmea Petru-Orjogoaia (în spate Munţii Neamţului)

Valea Prislop

Spre nord-est se ridică Munţii Neamţului, pe care i-am admirat atât de la Susai, un pic mai semeţi decât Baiului (Vârful Neamţu are 1.923 m). 

Munţii Neamţului

În spatele lor, ştiam de pe hartă, sunt Grohotişului şi apoi Ciucaşul şi mai apoi Munţii Tătaru pe care vreau să-i vizitez anul viitor.

Până la Sorica a fost pur şi simplu plimbare de plăcere, răsplătită cu câteva afine rămase ascunse prin crenguţe. 

Eu şi puia mea

Familia completă (foto Ema&Tibi)

Cu Bucegii mereu aproape, mai să-i atingi cu mâna, cu soarele strălucind, nici nu am realizat când am ajuns la telegondolă. Era deja ora 16 şi ne pregăteam să coborâm spre Azuga.

Valea Fetei

Coborârea pe Culmea Urechea este marcată cu triunghi albastru şi pleacă spre vest de la staţia telegondolei, având o mică bucată traseu comun cu pârtia de schi, varianta Sorica, până în momentul în care aceasta coteşte la dreapta pentru a coborâ în Valea Azugii. 

Apoi marcajul lipseşte pe o porţiune, însă, pentru coborâre, trebuie menţinută direcţia vest (înainte) până într-o mică poieniţă aflată în stânga piscului spre Valea Prahovei. Se străbate poieniţa şi se coteşte la dreapta pe o potecă clară, spre un stejar (cred) zdravăn care are pe el triunghiul ce ne arată că suntem pe direcţia cea bună.

Coborâm, coborâm (foto Ema&Tibi)

De aici am coborât prin pădure destul de încet din cauza frunzelor căzute şi a rădăcinilor umede ascunse sub ele. Poteca este clară, bine marcată şi un pic mai jos capătă aspect de drum forestier nefolosit. Începe să se audă DN-ul însă nu vă faceţi iluzii că sunteţi foarte aproape. 

Miros triunhi albastru în faţă ! (foto Ema&Tibi)

Traseul se înfăşoară pe Culmea Sorica iar coborârea poate dura mai mult de o oră.

Ce de muşchi ! (foto Ema&Tibi)

Cum trenul nostru salvator care trebuia să ne ducă din Azuga în Buşteni pentru a nu străbate pe jos cei 4 km, pleca la 17.40 şi pentru că eram în întârziere, am lăsat trupa în urmă şi am coborât în fugă ultima parte a traseului, continuând goana până la gară, unde am ajuns fix la 17.38. Am beneficiat de încă 5 minute de întârziere având astfel posibilitatea să-mi trag sufletul şi m-am suit, fără bilet, prima oară în ultimii douăzeci de ani, în trenul regio (personalul de altădată). M-am oprit la uşă, mergeam doar până la prima şi am avut parte de încă o surpriză plăcută. În vagon se afla un grup coborât şi el de pe munte (am aflat apoi că fuseseră în Piatra Mare) şi am fost invitată să mă alătur, oferindu-mi loc în mijlocul lor. 

Piatra Mare

Le-am explicat că nu îi pot însoţi decât până la Buşteni, le-am povestit pe unde am fost, ce am făcut, cât de mare este grupul nostru şi de ce am preferat să ne folosim maşinile ca mijloc de deplasare. Am simţit acea caldă tovărăşie a celor care ştiu ce înseamnă un traseu montan, care se au ca fraţii chiar dacă nu se cunoşteau până acum 3 secunde, care pun mâna să te spijine şi te ridică atunci când este cazul, în ochii cărora poţi să te uiţi regăsindu-te pe tine şi a căror privire nu lunecă niciodată în jos, ci doar sus spre creste. Încă mai existăm, e bine…

Un pic de Postăvaru în fundal

Mi-am luat la revedere de la fraţii mei de munţi, am coborât în Buşteni şi în zece minute (cu tot cu schimbat încălţămintea, scos parazăpezile, aşezat bagaj în portbagaj, băut o gură de suc şi dat două telefoane) porneam cu Pepito spre Azuga pentru recuperarea găştii.

O zi frumoasă (foto Ema&Tibi)

I-am recuperat pe toţi patru (Ema, Tibi, Gabi şi, evident, Sara) şi ne-am întors lângă Castelul Cantacuzino unde ne-am despărţit, noi plecând spre casă prin aglomeraţia specifică serii de duminică, Ema şi Tibi făcând un mic popas pentru un ceai cald în Poiana Ţapului.

Sunt ghiduşă, ştiu drumul cel bun

Aşa că, după o zi reuşită şi trasee noi străbătute, pot spune că am încheiat sezonul de toamnă pe plus, recuperând din rateurile de peste an. 
Vă propun acum şi o variantă în mişcare a excursiei pe care Tibi a pregătit-o cu răbdare şi talent. Mie mi-a plăcut foarte mult.

Aştept acum să dea un pic de zăpadă că să schimbăm nuanţele şi o pornim iar la drum căci, da, îmi e dor de munte.

Harta traseului