Pe când eram în
facultate și cochetam cu Școala de Ghizi (care s-a schimbat în gașcă de mers pe
munte), pentru a învăța culmile și văile altfel decât ca într-o litanie, le
băteam cu piciorul. În Bucegi am avut parte de o serie de traversări de platou
în toate direcțiile, recitând “Oboarele-Nucet-Blana-Lăptici-Cocora-Babele, Vânturiș-Colții
lui Barbeș-Furnica-Piatra Arsă-Jepii Mari-Jepii Mici-Caraiman ”.
Partea ialomițeană a platoului era un pic mai
simplă, văile având numele culmilor de la sudul lor. Abruptul prahovean era un
pic mai complicat, singura vale arhicunoscută și pe care nu o uitam niciodată,
fiind Valea Jepilor.
Pentru că ne învârteam mai mult în partea nordică a masivului, cam de la Piatra Arsă în sus, știam culmile sudice mai mult din povești. Cu siguranță că dacă aș fi fost pasionată de schi sau dacă drumețeam cu 40 de ani în urmă, Vârful cu Dor mi-ar fi spus mai multe.
Pentru că ne învârteam mai mult în partea nordică a masivului, cam de la Piatra Arsă în sus, știam culmile sudice mai mult din povești. Cu siguranță că dacă aș fi fost pasionată de schi sau dacă drumețeam cu 40 de ani în urmă, Vârful cu Dor mi-ar fi spus mai multe.
Ei bine, pentru că
îmi lipseau cunoștințele vizuale aprofundate legate de acest colț de Bucegi, am
hotărât să-l străbat la sfârșit de vară, pentu că știam că merită.
Am plecat de la Cota 1400 pentru că, deși nu sunt mare fan
al creșterii accesibilității zonelor montane, nu pot să nu profit de ajutorul
pe care îl oferă.
În plus, bucata Sinaia-Cotă parcursă pe șosea nu mi-ar fi îmbunătățit nicidecum calitățile și cunoștințele și, da, am parcurs-o o dată în coborâre, pe o ploaie năprasnică, venită ca din senin, care a avut, totuși, răbdare cu noi și nu s-a pornit când eram pe platou.
Am plecat pe drumul
de vară marcat cu bandă roșie, urcând ușor până în apropierea Pietrei Turcului.
De aici pornește spre stânga o potecă (punct roșu) care se strecoară pe la baza
Colților lui Barbeș, ieșind în platou în Șaua Vânturiș. Căutând în hărțile mai
vechi, nu am găsit acest traseu ca fiind omologat, cel mult figurând ca
nemarcat așa cum este Brâul lui Răducu.
În plus, bucata Sinaia-Cotă parcursă pe șosea nu mi-ar fi îmbunătățit nicidecum calitățile și cunoștințele și, da, am parcurs-o o dată în coborâre, pe o ploaie năprasnică, venită ca din senin, care a avut, totuși, răbdare cu noi și nu s-a pornit când eram pe platou.
Sinaia |
Piatra Turcului |
Poteca este clară, bine marcată și, deși interzisă iarna, nu foarte greu
de străbătut. Oscilează ușor pe verticală, fiind practic un brâu al Colților
lui Barbeș ce străbate văile ce pornesc
de aici. Sunt convinsă că zăpada îți poate da de furcă și se poate
scutura în capul tău când ți-e lumea mai dragă.
Orientarea sud-estică le expune mai mult la soare iar panta este suficient de înclinată încât totul să capete viteză într-un timp foarte scurt.
Orientarea sud-estică le expune mai mult la soare iar panta este suficient de înclinată încât totul să capete viteză într-un timp foarte scurt.
Ca o comparație, pentru cine nu le-a
străbătut, seamănă foarte bine cu Valea Bucșoiului văzută din Take Ionescu, dar
sunt mult mai înguste.
Unele din ele au nume
pitorești (căutate și identificate la întoarcere, cu ochii în hărți) : Valea
Dracilor, Vâlcelul cu Pietriș, Valea Lupului.
Majoritatea traseului se strecoară prin pădure, mai întâi de
foioase și apoi de conifere, presupunând vreo două-trei încălecări de bolovani
mai mari ce străjuiesc poteca.
Panoramă nu prea, până întâlnim vreo două poienițe, a doua cu adevărat deosebită care îți oferă o frumoasă perspectivă spre Vânturiș, Păduchiosu (știți povestea Brașov-Păduchiosu ? nu ? o aflați la final) și drumul dintre ele care pleacă din Sinaia până în Șaua Dichiu.
Panoramă nu prea, până întâlnim vreo două poienițe, a doua cu adevărat deosebită care îți oferă o frumoasă perspectivă spre Vânturiș, Păduchiosu (știți povestea Brașov-Păduchiosu ? nu ? o aflați la final) și drumul dintre ele care pleacă din Sinaia până în Șaua Dichiu.
Până aici am întâlnit
multe scurmături ale porcilor mistreți, câteva hrănitoare cam dezmembrate (nu
cred că se mai ocupă cineva de ele), o capră neagră care a așteptat să trecem
pentru a coborî în fugă pe o văioaga și niște
păsări gureșe aflate în toiul unor jocuri.
Vânturișul este cunoscut pentru salba de cascade, unele mai
frumoase decât altele și la care pot ajunge doar cunoscătorii. O ascensiune
completă din Sinaia nu se poate face fără mijloace ajutătoare (coardă) și fără
minime cunoștințe de escaladă.
Totuși, drumeții obișnuiți
nu trebuie să dispere, există o mostră mică și pentru ei.
Plecând din poiana
minune, poteca parcurge ultima porțiune împădurită apoi urcă pieptiș spre
platou. Ei bine, în stânga ei se află Lacurile Vânturiș.
Fiind la sfârșitul unei veri secetoase, noi le-am văzut sub formă de promisiune. Erau aproape secate. Sunt vizibile din traseu și se poate coborî până la ele.
Un pic de odihnă |
Bye, bye, poieniță |
Fiind la sfârșitul unei veri secetoase, noi le-am văzut sub formă de promisiune. Erau aproape secate. Sunt vizibile din traseu și se poate coborî până la ele.
Lacurile Vânturiș |
Ca de obicei când este vorba de cascade, chei sau alte frumuseți modelate de apă, sunt ușor de străbătut când apa este mică, dar cât farmec le lipsește.
Lacurile Vânturiș |
Așa că programați
acest traseu după topirea zăpezii, când traversarea văilor de care v-am zis nu
mai implică niciun risc iar lacurile își pot arăta adeverata frumusețe.
În Șaua Vânturiș este intersecție de trasee. Punctul roșu pe
care am venit continuă pe Valea Izvorul Dorului. Punctul galben pornește
pieptiș spre Vârful cu Dor.
Valea Dorului |
Lăsând stâna în
stânga, urmăm Izvorul Dorului. Poteca nu mai este clară, urmează ambele maluri
ale văii, uneori fiind mai ușor de urmat chiar albia acesteia.
Zona este superbă însă îmi dau seama cât de neprimitoare și periculoasă poate să fie în anumite condiții meteorologice. Ca să revin la povești, am auzit destule despre turiști rătăciți pe aici pe ceață sau viscol, care au reușit să ajungă la cabană după ore întregi de luptă cu natura.
Valea Dorului |
Zona este superbă însă îmi dau seama cât de neprimitoare și periculoasă poate să fie în anumite condiții meteorologice. Ca să revin la povești, am auzit destule despre turiști rătăciți pe aici pe ceață sau viscol, care au reușit să ajungă la cabană după ore întregi de luptă cu natura.
Izvorul Dorului este
limită de județ între Prahova și Dâmbovița.
Valea îngustă se
termină într-o șa, nod de trasee. Este Valea Soarelui, zonă cunoscută
schiorilor. De aici este vizibilă șoseaua ce urcă din Șaua Dichiu spre Piatra
Arsă. În stânga pleacă traseul cruce galbenă ce coboară până la Cabana Bolboci,
în față se continuă banda roșie ce traversează Șaua Lăptici și coboară la
Padina.
Să vină iarna, zic |
Este o pustietate aproape nefirească. Sunt absolut sigură că
undeva la nord, bucurându-se de vremea perfectă de munte, o hoardă de turiști
ia cu asalt Babele, Sfinxul, Crucea Caraimanului, Vârful Omu. Pe aici suntem
doar noi și câțiva câini care păzesc utilajele pentru pârtii și alte amenajări
specifice iernii.
La cabană întâlnim vreo patru persoane, ale casei. Schimbăm
două vorbe, bem un ceai. Iarna cred că este cu totul altă poveste. Nu știu cât
de popular este acest domeniu schiabil, dar cu siguranță este mult mai animat
decât în timpul verii.
Vântul a început să
sufle cu ceva mai multă putere. Ne hotărâm să urcăm spre Curmătura Dorului
(marcaj comun cruce galbenă, bandă roșie) și să coborâm apoi spre Cota 1400.
Planul inițial includea o ascensiune până la Masa Ciobanului sau chiar pe
Vârful cu Dor, dar suntem ușor obosiți și vântul nu ne face viața mai ușoară.
Masa Ciobanului și Vârful cu Dor |
Lăsând în stânga Muntele Furnica, trecem pe lângă ruinele fostei Cabane Vârful
cu Dor și ajungem la Piatra Turcului.
De aici avem panorama perfectă cu Munții
Baiului, dar și cu ultimii turiști ce coboară de la Cota 2000.
Piatra Turcului |
Sunt câteva
grupulețe ajunse sus cu telecabina sau telegondola care se întorc spre Sinaia
după câteva serii de poze YOLA (= eu la …). Mulți nu sunt pregătiți cu adevărat
de munte (încălțări, îmbrăcăminte).
Le respect cu moderație interesul pentru
mișcare dar mi-ar plăcea să-și dorească să vadă mai mult, să fie mai responsabili, mai relaxați și comunicativi și
să răspundă la banalul salut și altfel decât uitându-se câș.
La Cota 1400 avem parte și de un urs, nu foarte aproape și
suficient de rapid alungat de câini.
Nu știu ce legende se
ascund sub Dor-ul prezent în vârfuri, curmături și văi în partea asta de munte,
dar cu siguranță că trebuie să fie unele tare faine, după chipul și asemănarea
locurilor.
Munții Baiului |
Munții Baiului |
Detalii tehnice despre traseu aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu