Dor de Bucegi ( drumeție din septembrie 2017)

 Pe când eram în facultate și cochetam cu Școala de Ghizi (care s-a schimbat în gașcă de mers pe munte), pentru a învăța culmile și văile altfel decât ca într-o litanie, le băteam cu piciorul. În Bucegi am avut parte de o serie de traversări de platou în toate direcțiile, recitând “Oboarele-Nucet-Blana-Lăptici-Cocora-Babele, Vânturiș-Colții lui Barbeș-Furnica-Piatra Arsă-Jepii Mari-Jepii Mici-Caraiman ”.  

 Partea ialomițeană a platoului era un pic mai simplă, văile având numele culmilor de la sudul lor. Abruptul prahovean era un pic mai complicat, singura vale arhicunoscută și pe care nu o uitam niciodată, fiind Valea Jepilor. 

 Pentru că ne învârteam mai mult în partea nordică a masivului, cam de la Piatra Arsă în sus, știam culmile sudice mai mult din povești. Cu siguranță că dacă aș fi fost pasionată de schi sau dacă drumețeam cu 40 de ani în urmă, Vârful cu Dor mi-ar fi spus mai multe. 

 Ei bine, pentru că îmi lipseau cunoștințele vizuale aprofundate legate de acest colț de Bucegi, am hotărât să-l străbat la sfârșit de vară, pentu că știam că merită.

 Am plecat de la Cota 1400 pentru că, deși nu sunt mare fan al creșterii accesibilității zonelor montane, nu pot să nu profit de ajutorul pe care îl oferă. 

 În plus, bucata Sinaia-Cotă parcursă pe șosea nu mi-ar fi îmbunătățit nicidecum calitățile și cunoștințele și, da, am parcurs-o o dată în coborâre, pe o ploaie năprasnică, venită ca din senin, care a avut, totuși, răbdare cu noi și nu s-a pornit când eram pe platou. 

Sinaia

 Am plecat pe drumul de vară marcat cu bandă roșie, urcând ușor până în apropierea Pietrei Turcului. De aici pornește spre stânga o potecă (punct roșu) care se strecoară pe la baza Colților lui Barbeș, ieșind în platou în Șaua Vânturiș. Căutând în hărțile mai vechi, nu am găsit acest traseu ca fiind omologat, cel mult figurând ca nemarcat așa cum este Brâul lui Răducu. 

Piatra Turcului

 Poteca este clară, bine marcată și, deși interzisă iarna, nu foarte greu de străbătut. Oscilează ușor pe verticală, fiind practic un brâu al Colților lui Barbeș ce străbate văile ce pornesc  de aici. Sunt convinsă că zăpada îți poate da de furcă și se poate scutura în capul tău când ți-e lumea mai dragă. 

  Orientarea sud-estică le expune mai mult la soare iar panta este suficient de înclinată încât totul să capete viteză într-un timp foarte scurt. 

 Ca o comparație, pentru cine nu le-a străbătut, seamănă foarte bine cu Valea Bucșoiului văzută din Take Ionescu, dar sunt mult mai înguste. 

 Unele din ele au nume pitorești (căutate și identificate la întoarcere, cu ochii în hărți) : Valea Dracilor, Vâlcelul cu Pietriș, Valea Lupului. 

 Majoritatea traseului se strecoară prin pădure, mai întâi de foioase și apoi de conifere, presupunând vreo două-trei încălecări de bolovani mai mari ce străjuiesc poteca.

 Panoramă nu prea, până întâlnim vreo două poienițe, a doua cu adevărat deosebită care îți oferă o frumoasă perspectivă spre Vânturiș, Păduchiosu (știți povestea Brașov-Păduchiosu ? nu ? o aflați la final) și drumul dintre ele care pleacă din Sinaia până în Șaua Dichiu. 

 Până aici am întâlnit multe scurmături ale porcilor mistreți, câteva hrănitoare cam dezmembrate (nu cred că se mai ocupă cineva de ele), o capră neagră care a așteptat să trecem pentru a coborî în fugă pe  o văioaga și niște păsări gureșe aflate în toiul unor jocuri.

     

 Vânturișul este cunoscut pentru salba de cascade, unele mai frumoase decât altele și la care pot ajunge doar cunoscătorii. O ascensiune completă din Sinaia nu se poate face fără mijloace ajutătoare (coardă) și fără minime cunoștințe de escaladă. 

 Totuși, drumeții obișnuiți nu trebuie să dispere, există o mostră mică și pentru ei. 

Un pic de odihnă

Bye, bye, poieniță

 Plecând din poiana minune, poteca parcurge ultima porțiune împădurită apoi urcă pieptiș spre platou. Ei bine, în stânga ei se află Lacurile Vânturiș. 

 Fiind la sfârșitul unei veri secetoase, noi le-am văzut sub formă de promisiune. Erau aproape secate. Sunt vizibile din traseu și se poate coborî până la ele.

Lacurile Vânturiș

 Ca de obicei când este vorba de cascade, chei sau alte frumuseți modelate de apă, sunt ușor de străbătut când apa este mică, dar cât farmec le lipsește. 

 Lacurile Vânturiș

 Așa că programați acest traseu după topirea zăpezii, când traversarea văilor de care v-am zis nu mai implică niciun risc iar lacurile își pot arăta adeverata frumusețe.

 În Șaua Vânturiș este intersecție de trasee. Punctul roșu pe care am venit continuă pe Valea Izvorul Dorului. Punctul galben pornește pieptiș spre Vârful cu Dor.

Valea Dorului

 Lăsând stâna în stânga, urmăm Izvorul Dorului. Poteca nu mai este clară, urmează ambele maluri ale văii, uneori fiind mai ușor de urmat chiar albia acesteia. 

Valea Dorului

 Zona este superbă însă îmi dau seama cât de neprimitoare și periculoasă poate să fie în anumite condiții meteorologice. Ca să revin la povești, am auzit destule despre turiști rătăciți pe aici pe ceață sau viscol, care au reușit să ajungă la cabană după ore întregi de luptă cu natura.

 Izvorul Dorului este limită de județ între Prahova și Dâmbovița.

Să vină iarna, zic

 Valea îngustă se termină într-o șa, nod de trasee. Este Valea Soarelui, zonă cunoscută schiorilor. De aici este vizibilă șoseaua ce urcă din Șaua Dichiu spre Piatra Arsă. În stânga pleacă traseul cruce galbenă ce coboară până la Cabana Bolboci, în față se continuă banda roșie ce traversează Șaua Lăptici și coboară la Padina. 

 Ne întoarcem spre est și parcurgem Vâlcelul Vârful cu Dor până la Cabana Valea Dorului. 

 Este o pustietate aproape nefirească. Sunt absolut sigură că undeva la nord, bucurându-se de vremea perfectă de munte, o hoardă de turiști ia cu asalt Babele, Sfinxul, Crucea Caraimanului, Vârful Omu. Pe aici suntem doar noi și câțiva câini care păzesc utilajele pentru pârtii și alte amenajări specifice iernii. 

 La cabană întâlnim vreo patru persoane, ale casei. Schimbăm două vorbe, bem un ceai. Iarna cred că este cu totul altă poveste. Nu știu cât de popular este acest domeniu schiabil, dar cu siguranță este mult mai animat decât în timpul verii.

 Vântul a început să sufle cu ceva mai multă putere. Ne hotărâm să urcăm spre Curmătura Dorului (marcaj comun cruce galbenă, bandă roșie) și să coborâm apoi spre Cota 1400. Planul inițial includea o ascensiune până la Masa Ciobanului sau chiar pe Vârful cu Dor, dar suntem ușor obosiți și vântul nu ne face viața mai ușoară. 

 Masa Ciobanului și Vârful cu Dor

 Lăsând în stânga Muntele Furnica, trecem pe lângă ruinele fostei Cabane Vârful cu Dor și ajungem la Piatra Turcului.

Piatra Turcului

 De aici avem panorama perfectă cu Munții Baiului, dar și cu ultimii turiști ce coboară de la Cota 2000. 

 Sunt câteva grupulețe ajunse sus cu telecabina sau telegondola care se întorc spre Sinaia după câteva serii de poze YOLA (= eu la …). Mulți nu sunt pregătiți cu adevărat de munte (încălțări, îmbrăcăminte). 

 Le respect cu moderație interesul pentru mișcare dar mi-ar plăcea să-și dorească să vadă mai mult, să fie mai  responsabili, mai relaxați și comunicativi și să răspundă la banalul salut și altfel decât uitându-se câș.

 La Cota 1400 avem parte și de un urs, nu foarte aproape și suficient de rapid alungat de câini.

 Nu știu ce legende se ascund sub Dor-ul prezent în vârfuri, curmături și văi în partea asta de munte, dar cu siguranță că trebuie să fie unele tare faine, după chipul și asemănarea locurilor.

Munții Baiului 

 Munții Baiului 

 Și pentru că v-am promis o poveste de cu totul altă natură și din cu totul alt loc și context, iată. Prin anii ’50 Brașovul a avut “șansa” de a-i fi schimbată denumirea în Stalin. În entuziasmul momentului s-a hotărât ca pe Tâmpa să apară numele marelui conducător, scris cu brăduți. Zis și făcut. Însă, ce să vezi. Cota 1000 din apropiere era cunoscută sub numele de Păduchiosul . De la “Stalin de pe Păduchiosul” la “Stalin păduchiosul” nu a fost decât un pas. Și multe hohote de râs.  

Detalii tehnice despre traseu aici

Diham, Grecului și Postăvaru - în căutarea zilei fără ceață

Capitolul 1 - Here I go again

 Nu știu cum de a ieșit așa în acest an. Poate că vremea frumoasă pe care am avut-o până acum s-a răzbunat. Nu știu. Știu doar că în primele trei ieșiri ale anului am avut parte de ceață, nori, fulguială, ploaie și vizibilitate spre 0. 

 Din această cauză, pentru a nu vă stresa cu imagini încețoșate, am zis să fac un pachet din primele trei luni ale anului și să le prezint la promoție. 

 Dacă vreți să știți ce am făcut în ianuarie, ei bine, am fugit în căutarea zăpezii pe acolo pe unde ne așteptam să o întâlnim. Dacă anul trecut am înotat în zăpadă (uite cum a fost ), uite că de data asta am căutat-o cu insistență. 
 Am zis : ce frumos traseu putem face, în circuit, plecând de la Gura Diham, vizitând pe rând Dihamul, Pichetul Roșu și Poiana Izvoarelor ! Ce minunății de Colți de Morar vom vedea ! Da, sigur, pe hârtie planurile sunt întodeauna roz.  

 Vremea a fost închisă de la bun început, asta ca nu cumva să avem vreo speranță că vom avea vreun pic de vizibilitate spre creste. Cam rece și uscat. Ba chiar e primul an în care nu prea văd zăpadă la Gura Diham. În fine, ne echipăm și plecăm pe triunghi albastru spre Cabana Diham. 

 Fac o paranteză pentru a spune din nou că urcușul de aici îți taie răsuflarea și că aproape orice traseu ai face, după ce scapi de această bucată, pare floare la ureche. Poate este lipsa de încălzire : te dai jos din mașină și dai piept cu muntele. Poate e efectul psihologic al coamei care se așează în calea visurilor tale care se cred capre negre.  

 În fine, întodeauna când plec de aici, trag aer sănătos în piept și îmi așez cu grijă răbdarea la locul ei. 

 Calvarul ăsta se termină exact acolo unde potecile se despart. Pe dreapta traseul duce la Diham prin Șaua Baiului, ocolind Vârful Diham, prin stânga ajunge mai întâi la Poiana Izvoarelor și apoi la Pichetul Roșu unde se mai împarte în trei că așa îi stă frumos. Pe vremuri aflată pe graniță, poiana era unul din punctele de pe Drumul Grănicerilor, probabil unul mai ridicat în grad de vreme ce a primit numele de pichet. De aici una urcă pe Bucșoiu până la Mălăiești ( cu ramificația de rigoare spre vârful Bucșoiu), una duce la Bușteni, străbătând pădurile de la poale de munte și traversând Poiana Coștila (traseul pe care anul trecut, parcurgându-l în sens invers, am înotat în zăpadă) și alta care înconjoară Căpățâna Porcului în drumul ei spre Diham. 

 Pornind pe triunghiul albastru am urcat pe lângă Valea Seacă a Baiului până în Șaua Baiului. De aici pe dreapta pleacă traseul care trece pe lângă vânătorii de munte și coboară în Azuga. Drept înainte, după ce se trece de Forban, se poate ajunge în Predeal undeva pe drumul spre Pârâul Rece, în zona La Șipote. Iar spre stânga este cărarea noastră spre Diham. Cărare este un pic impropriu spus deoarece între timp s-a făcut drum forestier în toată regula, chiar dacă încă destul de nărăvaș și acceptabil doar mijloacelor specializate în așa ceva.  

 Până la cabană mai este un pas, fie doi. De ceva vreme zăpada apăruse sub picioarele noastre. Brazii erau și ei decorați de sărbătoare. Frigul devenise mai prezent. Ceața se agăța în continuare de orice ridicătură apărută în cale, nouă intrându-ne în ochi. Pauză la cabană, mâncăm, bem un ceai. 

 Deși pe afară părea pustiu, întâlnindu-ne pe drum doar cu o mână de copii aflați în cantonament și fugăriți de antrenori, în cabană este plin. Toate mesele ocupate, oameni flămânzi înghițind ciorbe și fripturi. Suntem cu patrupedele așa că rămânem afară spre binele tuturor.

 Nu pierdem foarte multă vreme și o pornim pe punct roșu spre Pichet. Cărarea este făcută, este ceva gheață pe ea, dar nesemnificativă. 

 Acest traseu este unul din traseele prin pădure pe care le consider perfecte. Nu prea urci, nu prea cobori. Traversezi câteva văi pietroase ca să ai și senzație de aventură. Pe caniculă brazii te protejează de arsura soarelui. Pe viscol aceeași brazi te feresc de palele puternice de vânt. Primăvara mirosul proaspăt te însoțește iar toamna culorile îți încântă ochii. Iar din loc în loc ai mici ferestre prin care poți admira culmile Bucșoiului. 

  Prin pădure ceața nu este atât de deasă, așa că ne deplasăm fără probleme. 

 Aproape de Pichetul Roșu începe să ningă, o ninsoare când apoasă când înghețată, de nu mai știi dacă este iarnă sau ba. 

 În poiană facem poza de rigoare la stâlpul indicator. 

 De aici până la Gura Diham nu este decât o formalitate. Poteca este bătută, iar zăpada se împuținează pe măsură ce coborâm. Trecem rapid pe lângă Poiana Izvoarelor, cabană în care nu am intrat niciodată, așezată fiind prea aproape de nodul de început al traseelor.  

 Și așa am început anul,căutând zăpadă și ceva priveliști, primind în schimb ceață, nori și zgribuleala. 

Caseta tehnică :

- Locație : Bucegi 

- Punct de plecare : Gura Diham 

- Acces : drum forestier, ramificație din DN1 , Bușteni – Gura Diham, neasfaltat 

- Traseu : Gura Diham – Șaua Baiului – Diham – Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham 

- Grad de dificultate : ușor 

- Altitudine minimă : aproximativ 980 m 

- Altitudine maximă : aproximativ 1.450 m 

- Diferență de nivel : 470 m 

- Lungime : 11 km 

- Marcaj : 

* triunghi albastru Gura Diham – Diham, 

* punct roșu Diham – Pichet Roșu,

* bandă roșie Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham

- Durată : 5 ore

  

Capitolul 2 - El Greco

 Când am plecat spre Vârful Grecului în februarie, prognozele ne spuneau "ploaie". Încăpățânați fiind, nu le-am băgat în seamă. Făceam pentru prima dată după multă vreme un traseu nou-nouț, traseu descoperit de curând în căutările mele de ceva de o zi, low-cost, pretabil iarna, cu vedere. 

 Vârful Grecului respectă de minune toate cele de mai sus, fiind situat la vreo 2 ore de Azuga, având o perspectivă extraordinară spre Bucegi și putând fi un punct al unui traseu cu plecare din Azuga și sosire în Bușteni. Cu siguranță însă, anotimpul ideal pentru El Greco (așa cum l-am botezat eu) este toamna.  

 Se pleacă practic din spatele gării din Azuga și, în mare parte, se urmează un drum forestier printr-o pădure de foioase, urmând marcajul triunghi galben care mai bălăurește puțin printre copaci. Autostrada asta se termină într-o mică șa de unde traseul începe să urce un pic mai pronunțat, orientându-se spre stânga. 

 Până aici am înotat în noroaie, puțin amenințați de câțiva stropi de ploaie, apoi am găsit zăpadă, prin unele locuri suficientă cât să spunem că e iarnă. 

 Ascuns printre rădăcinile unui copac, aproape lipit de trunchi, vedem un vestitor al primăverii, cam grăbit, ieșind curajos din zăpada de o palmă. Sesiune foto până ne îngheață mâinile căci între timp picăturile s-au transformat în fulgi, vântul a început să adie și ceața să coboare, luând cu ea și temperatura. 

 După urcarea de pe Valea Grecului, în scurt timp întâlnim ramificația spre Predeal (traseu marcat cu bandă albastră care se continuă pe Clabucetul Baiului până aproape de Cimitirul Eroilor) și nu știu de ce, cred că și acea porțiune este la fel de frumoasă.  

 Când ajungem în Șaua Grecului parcă am înota în lapte. Jos zăpada crescuse până aproape de genunchi (e drept că doar în unele zone în care vântul depozitase omătul). Sus ... Ei bine nu prea știu ce era sus căci vizibilitate nu era deloc. Probabil că așa te simți și în iglu când oriunde ai întoarce ochii dai de alb. 

 Planul era să urcăm pe vârf, aflat în stânga traseului ce duce de aici, peste Vârful Leuca Mică și pe lângă vânătorii de munte, în Șaua Baiului de unde se poate coborî în Bușteni. De pe vârf, într-o zi senină, ai priveliște tip 360, cu Bucegi, Postăvaru, Baiului. Nu a fost să fie ziua noastră. 

 Hotărâm să ne întoarcem, după ce mâncăm într-un loc ferit de vânt. Când ajungem în Azuga ni se pare prea devreme pentru întoarcere, așa că ne oprim în Bușteni pentru o vizită la Castelul Cantacuzino. Prieten vechi, castelul ne întâmpină cu aceeași ghizi amabili care ne povestesc pe îndelete cum a apărut castelul, cine era Nababul, cât de mare era averea sa și ce s-a întâmplat cu toate minunățiile de acolo de-a lungul vremii care nu a fost prea darnică și prea liniștită cu noi. În fine, povești despre castel puteți citi aici sau, cel mai bine, dați o fugă până acolo. 

 Având în vedere vremea și locurile, aș spune că în februarie a fost vizita în Narnia. Nu am intrat noi prin dulap și nu ne-am intalnit cu vrăjitoarea Jadis, dar l-am avut pe leul Aslan în inimi. 

Narnia de la Cantacuzino (foto Tibi)

Caseta tehnică :

- Locație : Munțtii Dihamului 

- Punct de plecare : Gara Azuga 

- Acces : DN1 , Azuga 

- Traseu : Azuga – Șaua Grecului - retur

- Grad de dificultate : ușor 

- Altitudine minimă : aproximativ 940 m 

- Altitudine maximă : aproximativ 1.385 m 

- Diferență de nivel : 445 m 

- Lungime : 5,5 km 

- Marcaj : triunghi galben 

- Durată : 4 ore  

Cu galben - traseul din ianuarie Cu roșu - traseul din februarie

Capitolul 3 - Take me to the mountain

 Pentru că între timp se cam făcuse de martie, am ales ca în prima lună de primăvară să ne plimbăm puțin tot prin locuri noi. Cum niciodată nu mersesem pe Postăvaru, nu prea am avut dificultăți în a alege destinația. Inițial am vrut să urmăm Drumul Roșu iar, după un popas la cabană, să urcăm pe vârf pentru, ce credeți, panoramă. Lucrurile simple se pot complica însă foarte mult. În primul rând pe Drumul Roșu am plecat în direcția greșită pentru că pur și simplu nu am văzut marcajul din dreapta ci doar pe cel din stânga. Așa că după vreo 10 minute realizez că nu urcăm deloc, ceea ce nu trebuia să se întâmple. 

 Schimbăm direcția și schimbăm și marcajul, trecem de la crucea roșie la triunghi galben și suim spre Postăvaru pe varianta Sulinar. Poteca se strecoară pe lângă pârtie și presupune ceva efort deoarece nu are curbe generoase ci este de-a dreptul pieptișă. Zăpada, așa cum ne-a obișnuit anul acesta, ioc. Pe măsură ce urcăm apar însă câteva limbi de omăt, dublate de gheață, ceea ce nu este foarte plăcut dar nici imposibil de străbătut. 

 Trecem la zona de conifere și ne strecurăm printre brazi. Ajungem la refugiului salvamont care ne pândește de undeva de sus, de pe ramificația traseului spre Peștera de Lapte. Suim în continuare și în câteva minute ieșim într-un drum forestier, plin de marcaje.  

 De aici se poate coborî în Timișul de Jos prin Valea Lamba Mare (marcaj cruce albastră). Pe bandă albastră se poate ajunge în Brașov pe mai multe variante, după Vârful Crucurul Mare potecile ramificându-se spre Răcădău, Poiana lui Stechil, Schei, Noua (prin Piscul Lung), Dârste sau Dâmbul Morii. 

 Văzut așa, Postăvaru și Poiana Brașov par un imens labirint greu de rezolvat. 

 Ieșim din pădure și  facem dreapta spre Poiana Ruia, urmând varianta cuminte spre cabană, variantă care întretaie pârtiile de schi. Vremea s-a închis, este rece, ceața coboară. Pe pârtii trec din când în când schiori. Se vede că sezonul nu a fost deloc bun. Lacul din care se produce zăpada artificială în caz de nevoie e aproape gol.  

 Când ajungem la cabană dăm cu ochii de primele flori de primăvară, cu excepția ghiocelului curajos văzut în februarie în drum spre Vârful Grecului. Câteva brândușe scot capul dintre ierburi.  

 Reușim să scoatem și noi capul printre cețuri preț de o clipă pentru a admira Bucegii. Frumos, frumos, dar vremea e zgârcită și acoperă totul cu o perdea de nori joși, prevestitori de precipitații. 

 Intrăm în cabană pentru masă. Da, cu tot cu patrupezi și aici trebuie să recunosc că m-au surprins. Jos pălăria pentru Cabana Postăvaru care înțelege că un câine face parte din familie și că dacă a urcat cot la cot cu stăpânul său înseamnă că merită același tratament. Ne-am simțit excelent acolo, mâncarea a fost foarte bună, interiorul primitor, oamenii relaxați, adică normalitate. 

 Ne odihnim puțin ca să se așeze bunătățile mâncate și hotărâm să ne întoarcem pentru că până pe vârf mai aveam de hălăduit vreo 2 ore și, ajunși acolo, nu ne-am fi văzut decât propriile degete ținute în apropierea ochilor. 

 Începe să ningă viscolit și savurăm din plin momentul în care ieșim de pe drum și intrăm în pădure unde suntem protejați de vânt. Când ajungem la refugiu hotărâm să vizităm Peștera de Lapte. Urcăm puțin și apoi o ținem pe curbă de nivel și ușoară coborâre. 

 Poteca este prietenoasă, la un moment dat dispare și zăpada și întâlnim un indicator care ne spune că nu trebuie să ne întoarcem la Sulinar pentru a ajunge în Poiană, ci putem să terminăm traseul în circuit ce trece prin fața peșterii și coboară apoi prin Poiana Drester și Vâlcelul lui Schmautz, aducându-ne nu departe de destinație. 

 Perfect! Până la peșteră mărșăluim cam o oră. Ajunși, începem să o explorăm și să facem fotografii că doar asta ne place tare mult. 

 Aflată undeva pe la 1350 m altitudine, Peștera de Lapte a fost botezată după stratul alb de calcit depus. Nu este mare fiind compusă dintr-o singură sală, ușor accesibilă din potecă. Are o lungime de 175 m, o lățime de  14-20 m iar înălțimea poate varia de la 3 la 6 m. Intrarea se poate rata ușor dacă nu știi cum să te uiți în jur. La prima vedere pare doar o scobitură în perete de stâncă. Lumina diurnă poate ajunge în interior până la 20 m și de aceea este bine ca pentru vizitare să aveți lanterne. 
 Cu niște ani în urmă se spunea că aici ar locui niște familii de lilieci, dar noi nu am întâlnit niciunul, fiind probabil goniți de turiștii zgomotoși. Peștera nu este bogată în formațiuni, iarna îmbogățind-o cu niște stalacmite de gheață în imediata apropiere a intrării. Dacă am fi avut mai mult timp, am fi explorat-o pe îndelete pentru a admira montmilch-ul (laptele de munte) de consistența iaurtului care se depune pe pereți. 

   Terminând cu sesiunea foto și văzând că timpul a cam zburat, dăm voinicește din picioare pentru a ajunge în Poiana Drester pe lumină. Coborârea nu durează mult. Suntem la 1300 m altitudine și până în Poiana Brașov mai avem de coborât încă 300 m diferență de nivel. Urmăm în continuare punctul albastru într-o coborâre abruptă pe Vâlcelul lui Schmautz. E cam alunecos, dar nu avem probleme. Ajungem în Poiană, dăm de un drum betonat pe care îl urmăm spre stânga, pe dreapta indicatoarele arătându-ne un traseu spre Pietrele lui Solomon. 

  Drumul betonat se termină într-unul forestier care ne duce în Drumul Roșu pe care l-am cunoscut dimineață. Suntem pe teren sigur și ajungem la mașini aproape fără să ne dăm seama.  

 Ei bine, cam asta a fost vizita în Postăvaru. Scurtă, pe alocuri frustrantă, însă ideea este că până acum l-am ignorat nemeritat. Este un ghem de trasee care trebuie desfăcut încet-încet. Neașteptat de frumos, nu-l voi ierta de promisiunea de panoramă din vârf.  

Piatra Craiului

   Caseta tehnică :

- Locație : Postăvaru 

- Punct de plecare : Poiana Brașov 

- Acces : DN1E , Râșnov  – Poiana Brașov, asfaltat 

- Traseu : Poiana Brașov – Sulinar – Poiana Ruia – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Vâlcelul lui Schmautz – Poiana Brașov

- Grad de dificultate : ușor 

- Altitudine minimă : aproximativ 1.050 m 

- Altitudine maximă : aproximativ 1.600 m 

- Diferență de nivel : 550 m 

- Lungime : 13 km 

- Marcaj : 

* triunghi galben Poiana Brașov – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont, 

* punct albastru Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Poiana Brașov,

* bandă galbenă Poiana Brașov – Pârtia Bradul

* cruce roșie Pârtia Bradul – Poiana Brașov

- Durată : 8 ore