Dor de Bucegi ( drumeție din septembrie 2017)

 Pe când eram în facultate și cochetam cu Școala de Ghizi (care s-a schimbat în gașcă de mers pe munte), pentru a învăța culmile și văile altfel decât ca într-o litanie, le băteam cu piciorul. În Bucegi am avut parte de o serie de traversări de platou în toate direcțiile, recitând “Oboarele-Nucet-Blana-Lăptici-Cocora-Babele, Vânturiș-Colții lui Barbeș-Furnica-Piatra Arsă-Jepii Mari-Jepii Mici-Caraiman ”.  

 Partea ialomițeană a platoului era un pic mai simplă, văile având numele culmilor de la sudul lor. Abruptul prahovean era un pic mai complicat, singura vale arhicunoscută și pe care nu o uitam niciodată, fiind Valea Jepilor. 

 Pentru că ne învârteam mai mult în partea nordică a masivului, cam de la Piatra Arsă în sus, știam culmile sudice mai mult din povești. Cu siguranță că dacă aș fi fost pasionată de schi sau dacă drumețeam cu 40 de ani în urmă, Vârful cu Dor mi-ar fi spus mai multe. 

 Ei bine, pentru că îmi lipseau cunoștințele vizuale aprofundate legate de acest colț de Bucegi, am hotărât să-l străbat la sfârșit de vară, pentu că știam că merită.

 Am plecat de la Cota 1400 pentru că, deși nu sunt mare fan al creșterii accesibilității zonelor montane, nu pot să nu profit de ajutorul pe care îl oferă. 

 În plus, bucata Sinaia-Cotă parcursă pe șosea nu mi-ar fi îmbunătățit nicidecum calitățile și cunoștințele și, da, am parcurs-o o dată în coborâre, pe o ploaie năprasnică, venită ca din senin, care a avut, totuși, răbdare cu noi și nu s-a pornit când eram pe platou. 

Sinaia

 Am plecat pe drumul de vară marcat cu bandă roșie, urcând ușor până în apropierea Pietrei Turcului. De aici pornește spre stânga o potecă (punct roșu) care se strecoară pe la baza Colților lui Barbeș, ieșind în platou în Șaua Vânturiș. Căutând în hărțile mai vechi, nu am găsit acest traseu ca fiind omologat, cel mult figurând ca nemarcat așa cum este Brâul lui Răducu. 

Piatra Turcului

 Poteca este clară, bine marcată și, deși interzisă iarna, nu foarte greu de străbătut. Oscilează ușor pe verticală, fiind practic un brâu al Colților lui Barbeș ce străbate văile ce pornesc  de aici. Sunt convinsă că zăpada îți poate da de furcă și se poate scutura în capul tău când ți-e lumea mai dragă. 

  Orientarea sud-estică le expune mai mult la soare iar panta este suficient de înclinată încât totul să capete viteză într-un timp foarte scurt. 

 Ca o comparație, pentru cine nu le-a străbătut, seamănă foarte bine cu Valea Bucșoiului văzută din Take Ionescu, dar sunt mult mai înguste. 

 Unele din ele au nume pitorești (căutate și identificate la întoarcere, cu ochii în hărți) : Valea Dracilor, Vâlcelul cu Pietriș, Valea Lupului. 

 Majoritatea traseului se strecoară prin pădure, mai întâi de foioase și apoi de conifere, presupunând vreo două-trei încălecări de bolovani mai mari ce străjuiesc poteca.

 Panoramă nu prea, până întâlnim vreo două poienițe, a doua cu adevărat deosebită care îți oferă o frumoasă perspectivă spre Vânturiș, Păduchiosu (știți povestea Brașov-Păduchiosu ? nu ? o aflați la final) și drumul dintre ele care pleacă din Sinaia până în Șaua Dichiu. 

 Până aici am întâlnit multe scurmături ale porcilor mistreți, câteva hrănitoare cam dezmembrate (nu cred că se mai ocupă cineva de ele), o capră neagră care a așteptat să trecem pentru a coborî în fugă pe  o văioaga și niște păsări gureșe aflate în toiul unor jocuri.

     

 Vânturișul este cunoscut pentru salba de cascade, unele mai frumoase decât altele și la care pot ajunge doar cunoscătorii. O ascensiune completă din Sinaia nu se poate face fără mijloace ajutătoare (coardă) și fără minime cunoștințe de escaladă. 

 Totuși, drumeții obișnuiți nu trebuie să dispere, există o mostră mică și pentru ei. 

Un pic de odihnă

Bye, bye, poieniță

 Plecând din poiana minune, poteca parcurge ultima porțiune împădurită apoi urcă pieptiș spre platou. Ei bine, în stânga ei se află Lacurile Vânturiș. 

 Fiind la sfârșitul unei veri secetoase, noi le-am văzut sub formă de promisiune. Erau aproape secate. Sunt vizibile din traseu și se poate coborî până la ele.

Lacurile Vânturiș

 Ca de obicei când este vorba de cascade, chei sau alte frumuseți modelate de apă, sunt ușor de străbătut când apa este mică, dar cât farmec le lipsește. 

 Lacurile Vânturiș

 Așa că programați acest traseu după topirea zăpezii, când traversarea văilor de care v-am zis nu mai implică niciun risc iar lacurile își pot arăta adeverata frumusețe.

 În Șaua Vânturiș este intersecție de trasee. Punctul roșu pe care am venit continuă pe Valea Izvorul Dorului. Punctul galben pornește pieptiș spre Vârful cu Dor.

Valea Dorului

 Lăsând stâna în stânga, urmăm Izvorul Dorului. Poteca nu mai este clară, urmează ambele maluri ale văii, uneori fiind mai ușor de urmat chiar albia acesteia. 

Valea Dorului

 Zona este superbă însă îmi dau seama cât de neprimitoare și periculoasă poate să fie în anumite condiții meteorologice. Ca să revin la povești, am auzit destule despre turiști rătăciți pe aici pe ceață sau viscol, care au reușit să ajungă la cabană după ore întregi de luptă cu natura.

 Izvorul Dorului este limită de județ între Prahova și Dâmbovița.

Să vină iarna, zic

 Valea îngustă se termină într-o șa, nod de trasee. Este Valea Soarelui, zonă cunoscută schiorilor. De aici este vizibilă șoseaua ce urcă din Șaua Dichiu spre Piatra Arsă. În stânga pleacă traseul cruce galbenă ce coboară până la Cabana Bolboci, în față se continuă banda roșie ce traversează Șaua Lăptici și coboară la Padina. 

 Ne întoarcem spre est și parcurgem Vâlcelul Vârful cu Dor până la Cabana Valea Dorului. 

 Este o pustietate aproape nefirească. Sunt absolut sigură că undeva la nord, bucurându-se de vremea perfectă de munte, o hoardă de turiști ia cu asalt Babele, Sfinxul, Crucea Caraimanului, Vârful Omu. Pe aici suntem doar noi și câțiva câini care păzesc utilajele pentru pârtii și alte amenajări specifice iernii. 

 La cabană întâlnim vreo patru persoane, ale casei. Schimbăm două vorbe, bem un ceai. Iarna cred că este cu totul altă poveste. Nu știu cât de popular este acest domeniu schiabil, dar cu siguranță este mult mai animat decât în timpul verii.

 Vântul a început să sufle cu ceva mai multă putere. Ne hotărâm să urcăm spre Curmătura Dorului (marcaj comun cruce galbenă, bandă roșie) și să coborâm apoi spre Cota 1400. Planul inițial includea o ascensiune până la Masa Ciobanului sau chiar pe Vârful cu Dor, dar suntem ușor obosiți și vântul nu ne face viața mai ușoară. 

 Masa Ciobanului și Vârful cu Dor

 Lăsând în stânga Muntele Furnica, trecem pe lângă ruinele fostei Cabane Vârful cu Dor și ajungem la Piatra Turcului.

Piatra Turcului

 De aici avem panorama perfectă cu Munții Baiului, dar și cu ultimii turiști ce coboară de la Cota 2000. 

 Sunt câteva grupulețe ajunse sus cu telecabina sau telegondola care se întorc spre Sinaia după câteva serii de poze YOLA (= eu la …). Mulți nu sunt pregătiți cu adevărat de munte (încălțări, îmbrăcăminte). 

 Le respect cu moderație interesul pentru mișcare dar mi-ar plăcea să-și dorească să vadă mai mult, să fie mai  responsabili, mai relaxați și comunicativi și să răspundă la banalul salut și altfel decât uitându-se câș.

 La Cota 1400 avem parte și de un urs, nu foarte aproape și suficient de rapid alungat de câini.

 Nu știu ce legende se ascund sub Dor-ul prezent în vârfuri, curmături și văi în partea asta de munte, dar cu siguranță că trebuie să fie unele tare faine, după chipul și asemănarea locurilor.

Munții Baiului 

 Munții Baiului 

 Și pentru că v-am promis o poveste de cu totul altă natură și din cu totul alt loc și context, iată. Prin anii ’50 Brașovul a avut “șansa” de a-i fi schimbată denumirea în Stalin. În entuziasmul momentului s-a hotărât ca pe Tâmpa să apară numele marelui conducător, scris cu brăduți. Zis și făcut. Însă, ce să vezi. Cota 1000 din apropiere era cunoscută sub numele de Păduchiosul . De la “Stalin de pe Păduchiosul” la “Stalin păduchiosul” nu a fost decât un pas. Și multe hohote de râs.  

Detalii tehnice despre traseu aici