PCN Day ( drumeție din mai 2015)

 Pentru luna mai planificasem inițial o ieșire de două zile la Poiana Stânii, lângă Cheia, pentru un traseu spectaculos pe Cheile Văii Stânii și pentru o călătorie în istorie prin Tabla Buții. Cum însă nu ne-am putut caza la cabana celor de la Romsilva din motive de reparații (cel puțin așa a sunat răspunsul oficial) am regândit totul schimbând și locația și durata.

foto Tibi

 După părerea mea, florile de primăvară sunt cele mai frumoase. Pe lângă faptul că parcă se grăbesc să alunge iarna și unele se ițesc din mijlocul zăpezii, sunt atât de colorate și parfumate încât mai mai că îți dorești să fii albinuță. Iar florile de munte sunt speciale pentru că, datorită condițiilor, au un plus de culoare și un plus de parfum.

foto Ștefania

 Ceva nou ? Munte aproape de casă ? Traseu ușor și nu prea lung ca să ne folosim de tren ? Ceva flori ? Păi să fie Baiului că are o poiană cu narcise lăudată de toți munțomanii. Așa că 9 mai a devenit PCN Day (Poiana Cu Narcise Day)!

 Pentru a ajunge la narcise trebuie să urci pe una din văile care brăzdează Munții Baiului în dreptul Sinaiei pe un traseu nemarcat și, ajuns în partea superioară, aproape de obârșie, să îți ascuți privirea și să cauți floricelele.

 Dus-întors, toată povestea asta nu are cum să dureze mai mult de 6 ore pentru o condiție fizică medie și o deplasare plină de pauze pentru poze.

foto Ștefania

 În plus, cei temerari își pot continua ascensiunea și pot ieși pe culmea Baiului de unde pot coborî în Sinaia pe Piscul Câinelui sau Cumpătul,  în Bușteni pe Zamora sau chiar în Azuga pe Sorica sau Piciorul Mărului. 

 Cum noi ne doream doar o zi liniștită, de relaxare, ne-am propus să vedem narcisele și atât.

 Am călătorit din nou cu trenul, tot aglomerat și tot în 3 ore. Singura compensare a fost în prețul biletelor. Cumpărate în sistem “de grup”, au venit cu o reducere de 25%. 

 Ajunși în Gara de Nord puțin mai devreme, am căutat să ocupăm locuri cât de cât grupate. Cu tenacitate și tupeu am reușit, parțial. 
 Am rezistat până la Sinaia prinși în discuții despre trecut și viitor, despre istorie, despre daci și romani, despre munte, mare și viață.

foto Eliza

 În Sinaia ne-am reîntregit trupa care a crescut semnificativ pentru că, așa cum spuneam, pietenii prietenilor mei sunt prietenii mei. Cu record de participare am plecat spre Valea Rea.

 Pentru că nu știam de existența scurtăturii care taie liniile de cale ferată, am făcut un mic ocol până la primul pod peste Prahova, acolo unde începe și traseul marcat cu punct albastru ce duce spre Piscul Câinelui. 

foto Eliza

 Am lăsat marcajul pe dreapta și am cotit pe drumul forestier paralel cu liniile de tren. După o hărmălaie de curți, barăci și utilaje care par că blochează drumul, se trece un pod și apoi se intră pe un făgaș normal al unui drum ușor de munte.

 Valea Rea apare imediat în dreapta, fiind închisă cu o barieră care se poate ocoli fără probleme.

foto Eliza

 De aici pare că începe o plimbare de vară însă fără să îți dai seama câștigi treptat în altitudine. Zona este în exploatare forestieră așa că din loc în loc întâlnești căbănuțe improvizate pentru muncitori. Iar pârâul este sistematizat printr-o serie de lucrări ce formează bazine și cascade, suficient de frumoase cât să-ți abată atenția de la oboseala pe care ai putea să o simți.

foto Tibi

 Până în partea superioară a văii am mers pe soare. Vremea se anunța frumoasă, cu o mică ploicică puțin după prânz. Cald cât primăvara la munte.

 La un moment dat drumul aproape că dispare, continuând anemic spre dreapta. Acesta este punctul în care intrăm în sălbăticie. De aici pornim pe traseul propriu zis, fără marcaj, ghidându-ne doar de picioarele de munte printre care mergem.

foto Eliza

 Traversăm firul apei devenit firav și pornim pe valea din stânga direcției de mers. Parcurgem o pădure de foioase tinere care abia au înmugurit. Crengile sunt ușor verzui, frunzele fiind mai vizibile în zonele scăldate în soare. 

foto Ștefania

 Încep să am temeri că am venit prea devreme. Știu că narcisele ar mai fi avut nevoie de încă o săptămâna însă programul nu-mi permitea amânarea. Dar până la ele mai aveam.

foto Eliza

 Urcușul începe să fie mai accentuat și peisajul se schimbă dintr-o dată. În locul pomilor proaspeți ne apare în față grohotișul pe care auzisem că trebuie să-l parcurgem ca asalt final până la narcise. Acesta este brăzdat de firul de apă și necesită un pic mai multă atenție. De altfel, panta ne încetinește ritmul.

foto Eliza

 În zare apare obârșia văii care pornește din Munții Baiului, undeva dintre Vârful Drăgan și Vârful Baiul Mare. Ce diferență între versanți ! Cel din stânga, de orientare sudică, este înverzit. Cel din dreapta, nordicul, ascunde o limbă imensă de zăpadă întărită.

foto Ștefania

 Ne depășește un mini grup de trei care, numărându-ne, ne întreabă dacă e tură pe Carpați. Nu, nu este, noi suntem alții, dar la fel de pasionați de munte. Sunt grăbiți, probabil că au planuri mai mari decât noi.

foto Tibi

 Când aproape începusem să mijesc ochii după niște narcise, vedem în față un cuplu cu ceva mai mulți ani adunați în bagaj decât noi, care cobora liniștit. “Ați venit să vedeți narcisele ? E cam devreme. Nu sunt înflorite. Noi le-am găsit doar pe astea”. 

foto Eliza

 O infimă fracțiune de secundă am crezut că îmi arată o fotografie, apoi i-am văzut cele trei narcise din mână. Oameni buni care v-ați chinuit să ajungeți până acolo pierzând timp și energie, care arătați ca iubitori ai muntelui, îmbrăcați și încălțați corespunzător, cum ați putut ? 

 Nu am reacționat în niciun fel pentru că refuzam să înțeleg. Era un non-sens pentru mine. Poate că ar fi trebuit să-i bălăcăresc dar mi-a fost rușine de liniștea din jur. Și se spune că generațiile s-au degradat din punctul de vedere al educației …

foto Tibi

 Am strâns din dinți și am parcurs ultima sută de metri și am văzut “poiana” în pantă, plină de soare. Narcise nu. Ne-am ascuțit privirile și am zărit câțiva boboci și multe frunzulițe răsărite din iarbă. Da, probabil peste o săptămână, cel mult două, florile vor fi stapânele muntelui.

 Ne-am așezat fiecare cum am putut și ne-am luat masa. Din când în când câte un nor, o pală de vânt. Liniște. Tihnă. Pace.
 Probabil că duhului muntelui și zânei florilor li s-a făcut milă de noi. Un pic mai sus, încălzită de soare, a înflorit o narcisă. Proaspătă, proaspătă !

foto Tibi

foto Eliza

foto Ștefania

  Sesiune foto în bloc. Ca niște capre negre ne-am strecurat pe rând pe brâurile înierbate până la minunea minunilor. Narcisa ne aștepta cuminte răspândind cel mai frumos miros simțit vreodată.  Nu atât de puternic, dar mai fin și mai pătrunzător.

 Mulțumiți că plecăm fiecare cu câte o narcisă, în fotografie bineînțeles, am suportat eroic cei câțiva stropi căzuți dintr-un nor prea grăbit pentru bucuria noastră.

 Ne-am început coborârea relaxați. Aveam suficient timp să ajungem în Sinaia. Grohotișul ne încearcă iar dexteritatea, soarele apare timid, drumul apare în fața noastră. Apropierea de civilizație aduce cu ea gunoaiele. Așa cum ne-am obișnuit deja, strângem cât putem din pet-uri și doze de metal. Umplem un sac mare, e bine.

foto Eliza

 Ajungem în gară la fix pentru trenul privat care ne duce la București suficient de devreme cât să nu simțim că suntem obosiți. După poza de picioare, devenită deja obligatorie pentru fiecare ieșire, ne separăm. Cei sosiți cu mașinile se grupează în sala de așteptare, noi ceilalți ne aliniem pe peron în așteptarea trenului. 

 Poiana cu narcise s-a transformat în narcisa cu poiană și poate de aceea experiența a căpătat mai multă savoare fără a ne fi suficientă.

foto Tibi

 Tind să cred că această tură se va transforma într-un traseu anual. Și poate data viitoare prindem curaj și urcăm și pe Baiul Mare. Și vom face atunci o PCN and Big Bai Day ! 

  

foto Eliza