Colț de rai

 Nu știu de ce până acum am considerat Azuga ca fiind o destinație de mâna a doua a Văii Prahovei. Probabil că fascinația traseelor cu plecare din Bușteni m-a făcut să nu o observ. Înălțimile modeste ce o înconjoară, faptul că localitatea nu se întinde de-a lungul drumului național nu au fost aspecte îmbietoare pentru mine. Nici măcar pârtiile de schi nu mi-au captat atenția. 

 Când am început să-mi diversific traseele, am sărit de la Bucegi direct în Piatra Mare și, din nou, Azuga a fost omisă.

 Încet, încet, am început să caut alternative pentru destinațiile excursiilor mele de o zi. Așa au apărut pe listă Munții Baiului și ai Gârbovei.

 Bine, Clăbucetul, Gârbova și Susaiul erau deja puncte bifate, însă am căutat altfel de trasee prin locuri cunoscute. Așa s-a născut ieșirea din octombrie în Munții Baiului, cu urcare din Bușteni și coborâre în Azuga , despre care am scris aici.

 Cred că e momentul unor explicații suplimentare. Când încep să mă gândesc la un traseu sunt cu harta Google în față. Dacă excursia implică și urcatul unui munte, mă uit și pe harta masivului. Îmi fac variante în funcție de modalitatea de transport și concep ieșirea, dacă se poate, cât mai apropiată unui circuit, încercând să evit întoarcerea prin aceleași locuri. 

Asta înseamnă că harta google este mărită, micșorată, plimbată, căutată de coordonate. Iar ca visarea să fie deplină, mă folosesc de street view până în cele mai îndepărtate colțuri în care se poate ajunge. Așa că a urmări un drum comunal ca și cum ai fi la volanul unei mașini este aproape un must do. 

 Mami, iar n-ai șapcă 

Din când în când, dacă ai suficientă răbdare, plimbările astea virtuale îți oferă  surprize absolut minunate. Cam așa am aflat eu de existența Vilei Trifoiul undeva la 11 km de Azuga : urmărind un drum forestier de la poalele Baiului. Locația mi s-a părut interesantă, fiind vorba de o oarecare sălbăticie. 

 Nas în vânt

Problema 1, posibilitatea de cazare, avea răspuns. Problema 2, dacă o primesc și pe Sara, am rezolvat-o citind pe site. Problema 3, starea drumului de acces, am punctat-o la telefon când am făcut rezervarea. Necunoscutele x și y, când să mergem și cât să stăm, s-au aflat repede. În fine, totul depindea de variabila t care fost nici pozitivă, nici negativă, având și zile frumoase și zile mai înnorate. Cu alte cuvinte

  Din câte am aflat, zona a fost  un fel de domeniu de vânătoare și se pare că a rămas într-un fel de stare de protecție moștenită de la vechiul regim. 

Ceea ce îi conferă un farmec aparte locului este pârâul Azuga care desparte Munții Baiului de cei ai Gârbovei, fiind în același timp colectorul apelor din mai multe văi : Limbașelul, Cazacu, Ceaușoaia, Unghia, Valea Roșie, Ștevia, Neamțu, Lacul Roșu, Retevoi.

 Ecologie curată 

 Valea este relativ îngustă, fără poieni generoase cum sunt cele de pe Valea Cerbului, între Gura Diham și Bușteni. Drumul din Azuga până la Trifoiul urmărește pârâul și se strecoară printre brazi.  Este un drum forestier practicabil, nici mai bun și nici mai rău decât altele, poate doar îngustimea să-i sporească dificultatea. Acum, pe zăpadă, l-am parcurs mai ușor pentru că după fiecare ninsoare a fost nivelat și altfel lipsesc și șleaurile și sunt astupate și gropile.

  Am plecat spre Trifoiul joi dimineață, nu prea devreme, ajungând la destinație undeva pe la ora 15.30. Urma să ne petrecem un week-end prelungit la aer curat cu miros de brad.

 Ne-am cazat și am ieșit la o mică plimbare până pe Valea Ștevia, la cabana de acolo (am aflat ulterior că este a Romsilvei) .Vremea ușor mohorâtă și cam rece, dar acceptabilă. A fost un fel de acomodare pentru a doua zi când urma să facem singurul traseu planificat, o excursie până la Susai. Ne-am întors, am mâncat, ne-am răsfățat și ne-am odihnit.

 Vineri dimineață, de fapt aproape spre prânz, am plecat spre Susai. Deja grupul se mărise considerabil, în ajun împrietenindu-ne cu trei din cei patru câini ai vilei, bipezii fiind acum în minoritate (doi) față de patrupezi (patru). 

Trei codițe

Spre Susai se poate ajunge fie pe drumul forestier (marcaj triunghi albastru), fie pe o potecă care, deși debutează cu un urcuș accentuat, scurtează drumul cu vreo 15 minute (marcaj triunghi roșu). Noi am ales varianta drumului care era deja curățat de atv-uri și snowmobile. 

Prima parte a traseului este un fel de plimbare de plăcere, practic fără diferență de nivel. După 2 km de la vilă drumul se bifurcă, în stânga spre destinația noastră și înainte pe firul văii până undeva spre Săcele (tot harta Google mi-a arătat asta). 

Bifurcație : înainte spre Săcele, la stânga spre Susai 

Până aici am văzut doar un triunhi albastru, singurul de altfel de pe traseu, însă marcajul nu este necesar atât timp cât nu părăsești drumul. 

Unicat

Tot aici, la bifurcație, începe și varianta scurtă spre Susai. Nu știu cât de bine este marcată, probabil că pe timpul verii nu se pun probleme de orientare. De aici traseul nostru începe să urce, în următorul kilometru câștigând serios în altitudine, ajungând până pe la 1.300m. 

Peisajul este spectaculos în orice anotimp, în păduri predominând coniferele. Din păcate noi am mers pe o vreme întunecată, din când în când cu ninsori ușoare, dar chiar și așa a fost minunat. 

 Poză cu Johnny

Cel mai bine s-a simit Sara care, întovărășită de Pamela, Ursei și Johnny, cei trei prieteni de la Trifoiul, a zburdat în toate direcțiile, triplându-și cu siguranță norma de kilometri parcurși.

După încă vreo 500 m drumul intersectează traseele spre Piatra Mare. 

De aici există varianta de 15 minute ce urcă pe cruce albastră direct spre Susai sau se poate continua drumul forestier ce duce spre Cioplea până la ramificația spre același Susai. Marcajul cruce roșie leagă Cioplea de Șura de Piatră traversând Poiana Stânei din Pietricica. Am parcurs acest traseu cu ani buni în urmă în coborâre, după ce urcasem prin Tamina. 

Privind spre Piatra Mare

 Noi am urmat drumul până la ramificație, adică încă vreun kilometru și jumătate iar apoi am preferat poteca marcată și ea tot cu cruce albastră spre Susai. Undeva pe aici Pamela și Ursei au renunțat să ne mai însoțească. Doar Johnny ne-a rămas fidel și a fost răsplătit cu pâine cu pateu.

 La Susai, pustiu. Nu știu dacă respira cineva prin clădire. E drept că vremea nu a fost deloc prietenoasă. Un pic de vânt și câteva grade în minus ne-au scurtat și nouă pauza de masă.

Susai pustiu

Poziția fostei cabane și actualului hotel este remarcabilă. Poiană prietenoasă , apropiere de Predeal, drum practicabil, trasee pentru drumeție în toate direcțiile cu puncte de interes la maxim 3 ore distanță, trasee de bicicletă. Însă niciodată, fie iarnă, primăvară, vară sau toamnă nu am găsit-o în forfotă. Păcat.

 Ne-am întors pe același traseu, întâlnindu-ne cu un grup cu copii, spre încântarea Sarei, care nu a ratat nicio mângâiere. Cu pauze multe și mici pentru poze și filmulețe ne-am întors la Trifoiul pentru odihnă și mult somn. Pe drum am fost depășiți de atv-uri, de snowmobile, ba chiar și de un jeep care trăgea o sanie în care erau plimbați câțiva turiști. 

Turiști care la întoarcere, fermecați de poziția Trifoiului, au vrut să vadă cum arată camerele, făcând o comparație cu locul lor de cazare din Bușteni, unde cu greu au găsit o curticică. 

 Dimineața de sâmbătă a debutat cu un strat proaspăt de zăpadă de peste 10 cm. Inițial, m-am bucurat că vom avea material pentru un om de zăpadă însă nu era ceea ce ne trebuia. Așa că am plecat iar, tot spre prânz, de-a lungul Azugii, în amonte de ramificația spre Susai. 

Ei bine, vara cred că această variantă este un vis pentru bicicliști. Am mers mai mult de o oră și am prins și un pic de soare. Valea este minunată : nici nu urci, nici nu cobori, cel puțin vizibil, ai când brazii în dreapta și pârâul în stânga, fie invers. Am văzut din loc în loc pe zone defrișate cu niște ani în urmă, pepinieră de viitori brăduți. 

Nu știu dacă drumul se continuă la fel de pașnic pe Valea Gârcinului, dar după 15 km de la bifurcație ajunge în Săcele. Nu sunt fan bicicletă, deși mă tot chinui de câțiva ani să îmi cumpăr una, dar cred că vara, un biciclist antrenat, poate face un traseu de vis pe aici.

Pentru că ne-a mai rămas ceva timp, la întoarcere ne-am fugărit puțin printr-o poieniță, ne-am jucat în zăpadă cu Sara, am încercat să ne bulgărim, pe scurt ne-am consumat energia rămasă. După masa de seară, ne-am retras discret în cameră și am pufăit până duminică dimineață.

 Câtă oboseală !

 Am plecat spre casă pe un senin promițător. În Azuga era mare forfotă pe pârtii iar pentru o scurtă perioadă și Caraimanul, dar și Costila s-au arătat în toată splendoarea. 

Am ales ca variantă de întoarcere DN1A, prin Cheia și astfel am fost mângâiați de soare aproape toată ziua. Drumul a fost liber spre pustiu, așa că nu-i  înțeleg pe șoferii care se încăpățânează să stea în coloanele imense de pe Valea Prahovei. Fraților, există variante, mai vedeți și voi altceva ! Sau, în fine, stați acolo la coadă și lăsați variantele pentru cine le merită …

 După zilele petrecute la Trifoiul, m-am întrebat unde a fost până acum Azuga. Mi s-a părut că am pătruns într-un colț de rai, surpriza fiind și mai mare pentru că până acum această zonă era un fel de trecere dinspre Bucegi spre Piatra Mare și atât. 

 Câtă curiozitate !

Ei bine, de aici poți lua la pas trasee pe Munții Baiului, ai Gârbovei și chiar Piatra Mare, poți ajunge la Cabana Diham și de aici în Bucegi  și chiar poți explora Munții Neamțului, ușor uitați de hărți și turism. 

Cu bicicleta poți face ture pe toate văile din zonă care iarna pot fi minunate pentru un schior de fond. Și dacă tot vorbim de schi, în sezon Cazacu și Sorica sunt pârtii populare. În orice anotimp se poate urca cu telegondola spre Vârful Urechea și de acolo poate începe o minunată plimbare pe coama Baiului. 

Iar punctele de belvedere fac din vârfurile relativ modeste ce înconjoară Azuga, un adevărat observator al tuturor munților din jur, într-o zi senină putând să deslușești în depărtări Bucegii, Piatra Craiului, Postăvarul, Piatra Mare, Ciucașul, Grohotișul, Neamțului, Baiului. 

Mă gândesc acum că zona merită a fi explorată pe îndelete pe timp de vară când temperaturile sunt mai prietenoase și zilele mai lungi. Așa că am pus Azuga pe listă exact când credeam că pot să pun o bifă și să merg mai departe.

 Am vorbit atât de Vila Trifoiul nu pentru a face vreo reclamă, deși o merită, ci pentru că la prețuri comparabile cu orice locație tip pensiune de pe Valea Prahovei am găsit aici o atmosferă liniștită și intimă, pentru că spre deosebire de altele (inclusiv campinguri) aici patrupezii chiar sunt prietenii omului și sunt primiți fără taxă suplimentară, pentru că deși la 10 km de oraș meniul este a la cart iar mâncarea este gustoasă, pentru că fițele lipsesc iar calitatea este prezentă.

 Până la deschiderea sezonului estival mai sunt trei luni, suficiente pentru a include în planurile mele o nouă vizită pe Valea Azugii. Căci dacă ai descoperit un Colț de Rai este greu să rămâi departe de el.

Hai să spargem gheața ! ( drumeție din ianuarie 2015)

Pentru că mi se lungiseră urechile de atâta așteptare, mi-am încrucișat degetele și am ales ziua de 17 ianuarie ca fiind rezervată primei ieșiri din acest an. Tălpile mă mâncau demult, dar am zis că nu e bine să mergem prin munți cu toate bunătățile de Crăciun și An Nou agățate de noi și că este bine să lăsăm o mică distanță, cât să ne obișnuim cu noul început. 

Cum site-urile de vreme ne tot amenințau cu mămăligi pe cer, am considerat că sâmbătă va fi o zi perfectă pentru noi.

foto Eliza

Am stat și am analizat variantele de transport și am hotărât că este mai bine să ne folosim de tren. Am ales să plecăm cu un tren privat, Regiotrans, ce circulă undeva între pălincă și zaibăr, mai precis între Brașov și Craiova. Și, că să termin aici cu reclama, uite toate amănuntele legate de călătoria cu trenul privat. Cel folosit de noi este un fel de accelerat la preț de personal, adică plătești la fel ca la regio de la CFR, dar ajungi de la București  la Bușteni  în două ore, nu în trei. Pe cap de adult aventura costă 19 lei. Trenul pleacă la o oră decentă din Gara de Nord (7:55) și este excelent pentru cei ce se mulțumesc să intre în traseu pe la ora 10. Nu mi s-a părut a fi aglomerat, iar “nașul”a fost mult mai puțin acru decât cel “de stat”. Nu sunt vagoane noi, dar atât timp cât condițiile sunt decente, nu prea am nevoie de noutate.

Plecăm din gară (foto Eliza)

Nici nu am apucat bine să amorțim în tren și iată Bușteniul. 

foto Eliza

Coborâm toți 8 ½ și adulmecăm aerul proaspăt. Pentru cine nu știe, ½ e Sara, un exemplu de cumințenie în tren.

Soarele ne zâmbește și cerul ne cam scoate ochii cu albastrul lui. Vreme bună de hoinăreală, așa că alegem curajoși varianta mai hard de traseu ce reprezintă o premieră și pentru mine.

Bușteni (foto Eliza)

Undeva în vara trecută am avut în plan să fac acest traseu pe care îl numeam “Poteca P”pentru că era o plimbare prin pădurile patriei, pe poteci, peste plaiuri, prin poieni. Dar anul trecut nu mi-a ieșit nimic …

Poteca P (foto Eliza)

Pentru cunoscători, dar nu numai, este vorba de traseul marcat cu triunghi roșu ce pleacă de la Căminul Alpin pe Plaiul Munticelul și merge aproximativ paralel cu Valea Cerbului (drumul spre Gura Diham) până la Pichetul Roșu.

De acolo urma să ne întoarcem spre Poiana Izvoarelor iar de acolo, pe bulevard până la Gura Diham, apoi spre Bușteni.

Ca dificultate nu pot spune că punea vreun fel de probleme turistului cu ceva experiență. Pe timp de vară până la Pichetul Roșu s-ar face 3 ore, iar în total, Bușteni-Bușteni, circuitul s-ar parcurge în 5 ore și 45 de minute. Repet, pe  timp de vară.

Lăsăm în urmă Bușteniul vesel sub vremea frumoasă și suim încet printre lătrături de câini, spre Căminul Alpin. Strada se termină practic în pădure, se văd niște urme, deci nu vom tăia încă potecă prin zăpadă.

Lăsăm în urmă Bușteniul ... (foto Eliza)

O zăpadă care ne primește imaculată și sclipitoare. Mă gândesc cu jind ce ar face Sara dacă în spatele casei am avea o asemenea pădure cu o asemenea zăpadă.

Urcăm ușor, aproape fără să simțim vreo 300 m diferență de nivel. Pe stânga se desprinde poteca spre Refugiul Coștila.

Suntem ajunși din urmă și depășiți de un grup mai numeros care au același plan ca și noi.

Ne este cald spre foarte cald. Sara zburdă pe lângă potecă, urmărește bulgări, ne numără, mișună după niște urme (probabil de iepuri).

foto Eliza

Este atâta lumină în aer ! Colțurile Coștilei se ivesc de după brazi, suntem veseli și voioși.

Încerc să-mi amintesc de pe hartă ce văi avem de traversat până să ne întâlnim cu Valea Cerbului, dar nu-mi iese. Știu că după Plaiul Coștilei vom traversa Valea Hoagelor (Coștilei) și apoi vom ajunge în poiană. Aici vom intersecta traseul bandă galbenă ce coboară de la Vârful Omu și voi putea avea un reper al felului nostru de mers. Ar trebui să ajungem aici cam în 2 ore de la ieșirea din Bușteni și, dacă ne prezentăm bine, vom continua traseul. Dacă nu, în jos pe Plaiul Fânului.

La traversarea văilor ajungem din urmă grupul întâlnit anterior și încă unul mai mic, format din 3-4 persoane. Aș putea spune că este trafic astăzi pe triunghiul roșu, ceea ce vine să-mi confirme faptul că am făcut o alegere bună cu acest traseu. Pe Valea Cerbului nu am fi avut senzația de munte pe care o simțim aici.

foto Eliza

Nici soarele, nici cerul, nici vremea frumoasă, nimic, dar nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru ceea ce urmează.Ajungem în Poiana Coștilei.

În copilărie citeam povești cu zânele din Valea Cerbului și intodeauna când am mers în Bucegi m-am gândit că undeva pe acolo, cu atât de multă vreme în urmă, au zburdat zânele.

Căci cu siguranță, dacă au avut nevoie de somn și de odihnă, s-au oprit în Poiana Coștilei.

Aici mi s-a părut a fi tihna supremă, liniștea aceea plină de viață, pacea și odihna sufletului.

O minunăție de alb imaculat râzând în soare, cu un cer senin deasupra, brazi verzi pe margini și ochii noștri ca să le vadă pe toate.

foto Eliza

Toate cele trei găști s-au regrupat în Poiana Coștilei. Unii (cei mai numeroși) se bulgăresc un pic, ceilalți (cei 3 sau 4) stau la odihnă. 

Mă uit la ceas și văd că suntem oarecum în grafic. Până aici am făcut 2 ore și jumătate, mai mult cu 30 de minute decât standardul de vară. Acceptabil.

Răsuflăm și pornim. Traseu deviază puțin în dreapta, îi strigăm pe cei din avangardă, ne întâlnim la primul triunghi roșu și începem să coborâm.

De aici suntem spărgători de zăpadă și formatori de potecă. Zăpada nu este foarte mare, traversăm Valea Comorilor și ne continuăm drumul. 

Suntem ușor obosiți și alternanța de coborât-urcat nu ne face prea bine. Pe Piciorul Bujorului dăm  de zăpadă mai mare și efortul se mărește. Încă zâmbim, dar opririle pentru odihnă sunt mai dese.

Știu că Pichetul Roșu nu este departe, trebuie să apară imediat după Valea Morarului. Și mă bucur enorm când o descopăr marcată corespunzător. 

foto Eliza

De aici poteca se înconvoaie puțin la dreapta, apoi la stânga, urcă ușor printre brazi, marcajul se rărește puțin. Zăpada crește și ea și reușesc să mă afund până mai sus de genunchi, spre jumătatea pulpei. Fac mișcările necesare și ies fără prea mari complicații, însă genunchiul drept dă semne de oboseală. “Hai că mai e puțin și ajungem la bulevard” îi spun printre dinți.

Același lucru îi spun și Sarei care este obosită și înfometată. Chițăie puțin, dar este un model de răbdare, ascultă îndemnul meu și merge în continuare paralel cu urmele noastre. Da, fato, chiar și cu formele tale rubensiene ești mult mai ușoară decât noi. De ce să te târăști prin zăpada răscolită? Foarte bine, mergi pe acolo, deșteptăciune ce ești !

După încă vreo doi brazi, lupta noastră ia sfârșit. Suntem în Pichetul Roșu ! Zâmbim, ne grupăm în jurul indicatorului, ne dăm rucsacurile jos din spate, scoatem mâncarea și combustibilul. 

foto Eliza

Bună rău afinată aia !

După vreun sfert de oră terminăm cu masa. Între timp suntem ajunși de grupurile tovarășe de traseu. Grupul mic o pornește spre Poiana Izvoarelor. 

Cel mare se mai învârte puțin prin Pichet, ne face câteva fotografii și pornește pe punct roșu spre Cabana Diham. Am făcut acest traseu în toate anotimpurile, este ușor și oferă o panoramă superbă a Bucșoiului.

Mă uit la ceas și văd că a trecut puțin de ora 15. Plecați la 10 din Bușteni am parcurs Poteca P până în Pichetul Roșu în 4 ore și 45 de minute în loc de 3, timpul de deplasare dublându-se pe ultimul segment. Cât ne-a îngreunat zăpada ! Suntem clar în întârziere, trenul nostru pleacă spre București la 16.50. Și, da, avem biletele cumpărate ...

Ne strângem bagajele și pe la 15 și 10 pornim spre Poiana Izvoarelor unde ajungem, conform indicațiilor, în 10 minute.

foto Eliza

Admirăm în fugă Munții Baiului și mă gândesc la ieșirea de anul trecut din octombrie când am traversat o bucățică din culmea lor (detalii aici). 

Munţii Baiului

Coborâm spre Gura Diham. Așa cum am promis, poteca devine bulevard. 

Zăpada este puțin apoasă, înmuiată de cele 8 grade ale zilei, dar nu ne face probleme. Ajungem în vreo 40 de minute.

Spre Gura Diham (foto Eliza)

Este deja ora 16, groaznic de târziu pentru obosiții de noi și în fața noastră sunt încă 5 km de drum. Brrr !

Însă, dacă este să ai noroc, ai noroc. Și pentru ca ziua să fie perfectă până la sfârșit, la Gura Diham ne așteaptă două sănii trase de cai. 

Hai in sanie ! (foto Eliza)

Îi abordăm pe vizitii și pentru 10 lei de persoană vom aluneca în tropot de copite, preț de un sfert de oră până la bariera ce marchează intrarea pe Valea Cerbului. În sanie este minunat și suntem fără voie puncte de atacție pentru cei aflați în plimbare, fie în mașini, fie pe jos.

foto Eliza

Deci încă o premieră : cu sania la munte.

La gară ajungem repede, cu vreo 15 minute înainte de sosirea trenului. 

Caraiman (stânga) și Coștila (dreapta)foto Eliza

Cum toată ziua am funcționat cu apa pe avarie, permițându-mi câteva înghițituri doar în pauza de masă, mă duc la bărulețul de lângă gară (cel spre Poiana Țapului) și mă întorc cu provizii proaspete pentru tren.

foto Eliza

La fix 16:53 trenul o pornește spre București. 

foto Eliza

Călătorim se pare în vagonul de clasa întâi, dar nimeni nu remarcă nimic iar controlorul, același din trenul de dimineață, ne recunoaște și se face că nu observă. Sara îmi doarme în brațe tot drumul și atrage toate privirile, ba chiar devine subiect de conversație.

foto Eliza

Ajungem fără întârziere în București și, înainte de a ne despărți, facem poză de picioare.

Într-o zi superbă, pe un traseu minunat, împreună cu Eliza, Ema, Geanina, Mariana, Nicu și Tibi, tovarăși excelenți de drumeție, am reușit o excursie perfectă. 

... adică Eliza, Ema, Geanina, Mariana, Mihaela, Gabi, Nicu, Tibi... și Sara (foto Eliza)

Am început cu dreptul și sper că anul acesta va fi mai darnic cu ocaziile și cu vremea frumoasă. Deja plimbarea din februarie este în discuție deci țineți-ne pumnii. 
Și un upgrade cu film, Tibi fiind capul răutăților :