Hai să spargem gheața ! ( drumeție din ianuarie 2015)

Pentru că mi se lungiseră urechile de atâta așteptare, mi-am încrucișat degetele și am ales ziua de 17 ianuarie ca fiind rezervată primei ieșiri din acest an. Tălpile mă mâncau demult, dar am zis că nu e bine să mergem prin munți cu toate bunătățile de Crăciun și An Nou agățate de noi și că este bine să lăsăm o mică distanță, cât să ne obișnuim cu noul început. 

Cum site-urile de vreme ne tot amenințau cu mămăligi pe cer, am considerat că sâmbătă va fi o zi perfectă pentru noi.

foto Eliza

Am stat și am analizat variantele de transport și am hotărât că este mai bine să ne folosim de tren. Am ales să plecăm cu un tren privat, Regiotrans, ce circulă undeva între pălincă și zaibăr, mai precis între Brașov și Craiova. Și, că să termin aici cu reclama, uite toate amănuntele legate de călătoria cu trenul privat. Cel folosit de noi este un fel de accelerat la preț de personal, adică plătești la fel ca la regio de la CFR, dar ajungi de la București  la Bușteni  în două ore, nu în trei. Pe cap de adult aventura costă 19 lei. Trenul pleacă la o oră decentă din Gara de Nord (7:55) și este excelent pentru cei ce se mulțumesc să intre în traseu pe la ora 10. Nu mi s-a părut a fi aglomerat, iar “nașul”a fost mult mai puțin acru decât cel “de stat”. Nu sunt vagoane noi, dar atât timp cât condițiile sunt decente, nu prea am nevoie de noutate.

Plecăm din gară (foto Eliza)

Nici nu am apucat bine să amorțim în tren și iată Bușteniul. 

foto Eliza

Coborâm toți 8 ½ și adulmecăm aerul proaspăt. Pentru cine nu știe, ½ e Sara, un exemplu de cumințenie în tren.

Soarele ne zâmbește și cerul ne cam scoate ochii cu albastrul lui. Vreme bună de hoinăreală, așa că alegem curajoși varianta mai hard de traseu ce reprezintă o premieră și pentru mine.

Bușteni (foto Eliza)

Undeva în vara trecută am avut în plan să fac acest traseu pe care îl numeam “Poteca P”pentru că era o plimbare prin pădurile patriei, pe poteci, peste plaiuri, prin poieni. Dar anul trecut nu mi-a ieșit nimic …

Poteca P (foto Eliza)

Pentru cunoscători, dar nu numai, este vorba de traseul marcat cu triunghi roșu ce pleacă de la Căminul Alpin pe Plaiul Munticelul și merge aproximativ paralel cu Valea Cerbului (drumul spre Gura Diham) până la Pichetul Roșu.

De acolo urma să ne întoarcem spre Poiana Izvoarelor iar de acolo, pe bulevard până la Gura Diham, apoi spre Bușteni.

Ca dificultate nu pot spune că punea vreun fel de probleme turistului cu ceva experiență. Pe timp de vară până la Pichetul Roșu s-ar face 3 ore, iar în total, Bușteni-Bușteni, circuitul s-ar parcurge în 5 ore și 45 de minute. Repet, pe  timp de vară.

Lăsăm în urmă Bușteniul vesel sub vremea frumoasă și suim încet printre lătrături de câini, spre Căminul Alpin. Strada se termină practic în pădure, se văd niște urme, deci nu vom tăia încă potecă prin zăpadă.

Lăsăm în urmă Bușteniul ... (foto Eliza)

O zăpadă care ne primește imaculată și sclipitoare. Mă gândesc cu jind ce ar face Sara dacă în spatele casei am avea o asemenea pădure cu o asemenea zăpadă.

Urcăm ușor, aproape fără să simțim vreo 300 m diferență de nivel. Pe stânga se desprinde poteca spre Refugiul Coștila.

Suntem ajunși din urmă și depășiți de un grup mai numeros care au același plan ca și noi.

Ne este cald spre foarte cald. Sara zburdă pe lângă potecă, urmărește bulgări, ne numără, mișună după niște urme (probabil de iepuri).

foto Eliza

Este atâta lumină în aer ! Colțurile Coștilei se ivesc de după brazi, suntem veseli și voioși.

Încerc să-mi amintesc de pe hartă ce văi avem de traversat până să ne întâlnim cu Valea Cerbului, dar nu-mi iese. Știu că după Plaiul Coștilei vom traversa Valea Hoagelor (Coștilei) și apoi vom ajunge în poiană. Aici vom intersecta traseul bandă galbenă ce coboară de la Vârful Omu și voi putea avea un reper al felului nostru de mers. Ar trebui să ajungem aici cam în 2 ore de la ieșirea din Bușteni și, dacă ne prezentăm bine, vom continua traseul. Dacă nu, în jos pe Plaiul Fânului.

La traversarea văilor ajungem din urmă grupul întâlnit anterior și încă unul mai mic, format din 3-4 persoane. Aș putea spune că este trafic astăzi pe triunghiul roșu, ceea ce vine să-mi confirme faptul că am făcut o alegere bună cu acest traseu. Pe Valea Cerbului nu am fi avut senzația de munte pe care o simțim aici.

foto Eliza

Nici soarele, nici cerul, nici vremea frumoasă, nimic, dar nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru ceea ce urmează.Ajungem în Poiana Coștilei.

În copilărie citeam povești cu zânele din Valea Cerbului și intodeauna când am mers în Bucegi m-am gândit că undeva pe acolo, cu atât de multă vreme în urmă, au zburdat zânele.

Căci cu siguranță, dacă au avut nevoie de somn și de odihnă, s-au oprit în Poiana Coștilei.

Aici mi s-a părut a fi tihna supremă, liniștea aceea plină de viață, pacea și odihna sufletului.

O minunăție de alb imaculat râzând în soare, cu un cer senin deasupra, brazi verzi pe margini și ochii noștri ca să le vadă pe toate.

foto Eliza

Toate cele trei găști s-au regrupat în Poiana Coștilei. Unii (cei mai numeroși) se bulgăresc un pic, ceilalți (cei 3 sau 4) stau la odihnă. 

Mă uit la ceas și văd că suntem oarecum în grafic. Până aici am făcut 2 ore și jumătate, mai mult cu 30 de minute decât standardul de vară. Acceptabil.

Răsuflăm și pornim. Traseu deviază puțin în dreapta, îi strigăm pe cei din avangardă, ne întâlnim la primul triunghi roșu și începem să coborâm.

De aici suntem spărgători de zăpadă și formatori de potecă. Zăpada nu este foarte mare, traversăm Valea Comorilor și ne continuăm drumul. 

Suntem ușor obosiți și alternanța de coborât-urcat nu ne face prea bine. Pe Piciorul Bujorului dăm  de zăpadă mai mare și efortul se mărește. Încă zâmbim, dar opririle pentru odihnă sunt mai dese.

Știu că Pichetul Roșu nu este departe, trebuie să apară imediat după Valea Morarului. Și mă bucur enorm când o descopăr marcată corespunzător. 

foto Eliza

De aici poteca se înconvoaie puțin la dreapta, apoi la stânga, urcă ușor printre brazi, marcajul se rărește puțin. Zăpada crește și ea și reușesc să mă afund până mai sus de genunchi, spre jumătatea pulpei. Fac mișcările necesare și ies fără prea mari complicații, însă genunchiul drept dă semne de oboseală. “Hai că mai e puțin și ajungem la bulevard” îi spun printre dinți.

Același lucru îi spun și Sarei care este obosită și înfometată. Chițăie puțin, dar este un model de răbdare, ascultă îndemnul meu și merge în continuare paralel cu urmele noastre. Da, fato, chiar și cu formele tale rubensiene ești mult mai ușoară decât noi. De ce să te târăști prin zăpada răscolită? Foarte bine, mergi pe acolo, deșteptăciune ce ești !

După încă vreo doi brazi, lupta noastră ia sfârșit. Suntem în Pichetul Roșu ! Zâmbim, ne grupăm în jurul indicatorului, ne dăm rucsacurile jos din spate, scoatem mâncarea și combustibilul. 

foto Eliza

Bună rău afinată aia !

După vreun sfert de oră terminăm cu masa. Între timp suntem ajunși de grupurile tovarășe de traseu. Grupul mic o pornește spre Poiana Izvoarelor. 

Cel mare se mai învârte puțin prin Pichet, ne face câteva fotografii și pornește pe punct roșu spre Cabana Diham. Am făcut acest traseu în toate anotimpurile, este ușor și oferă o panoramă superbă a Bucșoiului.

Mă uit la ceas și văd că a trecut puțin de ora 15. Plecați la 10 din Bușteni am parcurs Poteca P până în Pichetul Roșu în 4 ore și 45 de minute în loc de 3, timpul de deplasare dublându-se pe ultimul segment. Cât ne-a îngreunat zăpada ! Suntem clar în întârziere, trenul nostru pleacă spre București la 16.50. Și, da, avem biletele cumpărate ...

Ne strângem bagajele și pe la 15 și 10 pornim spre Poiana Izvoarelor unde ajungem, conform indicațiilor, în 10 minute.

foto Eliza

Admirăm în fugă Munții Baiului și mă gândesc la ieșirea de anul trecut din octombrie când am traversat o bucățică din culmea lor (detalii aici). 

Munţii Baiului

Coborâm spre Gura Diham. Așa cum am promis, poteca devine bulevard. 

Zăpada este puțin apoasă, înmuiată de cele 8 grade ale zilei, dar nu ne face probleme. Ajungem în vreo 40 de minute.

Spre Gura Diham (foto Eliza)

Este deja ora 16, groaznic de târziu pentru obosiții de noi și în fața noastră sunt încă 5 km de drum. Brrr !

Însă, dacă este să ai noroc, ai noroc. Și pentru ca ziua să fie perfectă până la sfârșit, la Gura Diham ne așteaptă două sănii trase de cai. 

Hai in sanie ! (foto Eliza)

Îi abordăm pe vizitii și pentru 10 lei de persoană vom aluneca în tropot de copite, preț de un sfert de oră până la bariera ce marchează intrarea pe Valea Cerbului. În sanie este minunat și suntem fără voie puncte de atacție pentru cei aflați în plimbare, fie în mașini, fie pe jos.

foto Eliza

Deci încă o premieră : cu sania la munte.

La gară ajungem repede, cu vreo 15 minute înainte de sosirea trenului. 

Caraiman (stânga) și Coștila (dreapta)foto Eliza

Cum toată ziua am funcționat cu apa pe avarie, permițându-mi câteva înghițituri doar în pauza de masă, mă duc la bărulețul de lângă gară (cel spre Poiana Țapului) și mă întorc cu provizii proaspete pentru tren.

foto Eliza

La fix 16:53 trenul o pornește spre București. 

foto Eliza

Călătorim se pare în vagonul de clasa întâi, dar nimeni nu remarcă nimic iar controlorul, același din trenul de dimineață, ne recunoaște și se face că nu observă. Sara îmi doarme în brațe tot drumul și atrage toate privirile, ba chiar devine subiect de conversație.

foto Eliza

Ajungem fără întârziere în București și, înainte de a ne despărți, facem poză de picioare.

Într-o zi superbă, pe un traseu minunat, împreună cu Eliza, Ema, Geanina, Mariana, Nicu și Tibi, tovarăși excelenți de drumeție, am reușit o excursie perfectă. 

... adică Eliza, Ema, Geanina, Mariana, Mihaela, Gabi, Nicu, Tibi... și Sara (foto Eliza)

Am început cu dreptul și sper că anul acesta va fi mai darnic cu ocaziile și cu vremea frumoasă. Deja plimbarea din februarie este în discuție deci țineți-ne pumnii. 
Și un upgrade cu film, Tibi fiind capul răutăților :