O zi liberă în plus este o minunată ocazie de evadare, mai
ales după zilele capricioase de mai și iunie când în timpul săptămânii luptai
cu vremea călduroasă iar în week-end cu ploile.
Timpul instabil ne-a făcut să
stăm pe lângă casă, cu urechile lungite de atâta așteptare.
În sfârșit, vreme bună de Rusalii, un week-end prelungit,
chef de drum și Marea Neagră aproape au fost în rețeta pentru Vadu.
Da, mai multă lume în acest an, dar de aceeași bună calitate
: nu am văzut gunoaie, nu a urlat nicio muzică, nu a țipat nimeni, nu au
existat beții manifestate public, în principiu fiecare s-a relaxat pe bucata
lui de nisip respectându-i pe ceilalți.
S-a nimerit să mergem la Vadu exact în noaptea cu cea mai
mare lună din an (deși în fotografiile
mele încă nu se vede acest lucru), lună care a agitat marea suficient de mult
astfel încât am petrecut sâmbăta mai mult adunând scoici decât bălăcindu-ne în
valuri.
O briză mai puternică ne-a apărat de căldură.
După o noapte liniștită (și, culmea, dormită vârtos cu toată
luna plină) a urmat ziua mării.
Am intrat în apă ori de câte ori mi s-a părut a
fi prea cald și nu am ieșit decât atunci când mi s-au încrețit bine degetele.
Între timp am citit câte ceva și am făcut rost de un semn de
carte inedit, e drept, temporar.
Am stat cu ochii după păsăret, în special după unele mici și
vioaie, cu picioare lungi și elegante, cu galben, gri și ceva verde în pene,
care umblau harnice după muștele enervante.
Probabil codobaturi, dar nu sunt
specialist.
După o zi minunată, o bună parte din noapte a fost ocupată
de un concert al instrumentelor de percuție : tunete, trăznete și picături de
ploaie răpăind pe cort, acompaniate de o orgă de lumini.
Cu tupeu, ceasul a sunat devreme că doar doream să văd
răsăritul, dar soarele nu a vrut să se arate decât mai târziu, printre niște
nori. În sfârșit, măcar nu mai ploua.
Când am reușit să ne trezim de-a binelea, am constatat că
ploaia nocturnă a fost cea mai mică problemă a noastră.
Cea mai mare se
prezenta sub forma unui mic gigant îngropat în nisip.
Așa că am apelat la
locuitorii unei alte Românii (din păcate tare mică, după cum au spus și ei) și
cu un jeep, un troliu și multă bunavoință, Pepito a ajund în siguranță pe
iarbă.
Și după savurarea unei cafele și câteva poze făcute unor maci
întârziați, am întins-o spre chei.
Cu pauze pentru lanuri de grâu, floarea
soarelui și turbine eoliene.
Despre Cheile Dobrogei, căutate și negăsite și aflate un an
mai târziu cu totul întâmplător nu am pomenit până acum.
Prin 2007-2008, nu știu cum, am aflat că undeva în podișul
dobrogean, săpate de apele Casimcei, există niște chei de o frumusețe
deosebită.
Am plecat să le căutăm, dar ne-am oprit prea devreme și, în lipsa
unor indicatoare, am descoperit alte
bogății turistice, e drept, de altă natură : Mânăstirea Casian și Peștera
Sfântului Ioan Casian.
Cam după un an sau poate doi, după o vizită la Histria mi se
pare, căutând un alt drum de întoarcere spre casă, după ce am trecut de
Cogealac și de satul Cheia (denumirea ar fi trebuit să fie un indiciu, dar
mintea mai lenevește uneori) am avut imensa surpriză de a ne trezi în Cheile
Dobrogei.
Nu știu cum s-a simțit Columb când a găsit America, cred
însă că bucuria mea a fost mai mare. Era practic cadoul pe care mi-l făcea
Dobrogea într-un mod atât de minunat, în momentul în care mă așteptam cel mai
puțin.
Și dacă până atunci doar îmi plăcea, după aceea m-am
îndrăgostit de Dobrogea.
Cheile sunt săpate intr-un recif coraligen format in Jurasic.
Au forme atât de stranii și un aer atât de vechi încât te întrebi imediat unde se ascund
dinozaurii.
Zona este declarată rezervație pentru unele specii de plante și
animale. Sunt și peșteri și trasee de alpinism.
De data aceasta am lăsat sfiala la o parte și m-am cățărat,
atât cât am putut, pentru a le admira și din alte unghiuri. Minunate erau și de
acolo !
Că peisajul este fantastic și că a început să se audă de el
se vede imediat prin (ne)civilizarea zonei cu grătare și muzici.
Am văzut și
vreo două panouri cu ceva informații turistice și mari coșuri de gunoi
neridicate.
În plus, pentru a păstra registrul fantastic, ne-am pomenit
în mijlocul filmărilor la un nou videoclip Smiley. Logistică, repetiții,
oprirea circulației, indicații regizorale.
Deci, dacă vă cântă Smiley și vedeți o mașină roșie,
decapotabilă, fugărită de alte trei auto negre, să știți că peisajul din jur
(dacă se vede, că poate nu o fi în scenariu) este din Cheile Dobrogei.
[Fac acum un upgrade : noua melodie se numește "Criminal", videoclipul va fi lansat oficial pe 4 iulie și aici gasiți teaser-ul]
[Fac acum un upgrade : noua melodie se numește "Criminal", videoclipul va fi lansat oficial pe 4 iulie și aici gasiți teaser-ul]
În drum spre casă, după ce am salutat niște popândăi
curioși, strecurându-ne printre câteva ploi torențiale, am străbătut câmpuri
lucrate de oameni harnici, ajutați până acum de vremea din acest an.
Am văzut livezi și viță de vie abia plantate, lanuri
nesfârșite de grâu auriu, altele verzi cu porumb sau pline de bănuții florii de
soare.
În alte zone se secera de zor sau se ara și semăna.
Toate astea dădeau un sentiment de normalitate și bogăție,
de lucruri așezate, făcute cu cap, de efort răsplătit pe măsură.
De tihnă.
