Povestiri despre nord - 7 - Când, cum și de ce m-am îndrăgostit de Bistrița

 

Ne aflam în buza Bistriței pe care doream să o vizităm rapid pentru ca apoi să ne continuăm traseul spre Borșa, cu două mici opriri pe la case memoriale. Asta până când am văzut struții.

Regula pe care o aplic atunci când vizitez pentru prima dată un oraș, asta dacă nu m-am documentat temeinic înainte și știu exact ce vreau să văd, este următoarea : mergi în centru și cască ochii, cu siguranță vei găsi ceva interesant.

Nu știu de ce nu-mi făcusem tema cu Bistrița. Știam de Biserica Evanghelică, de Turnul Dogarilor și de complexul Sugătele. Ne-am oprit deci lângă primarie și am purces la plimbare.

Zona pietonală, un fel de centru vechi al Bucureștiului redus la Strada Lipscani, te întâmpină cu terase, magazine, covrigării și sedii de partide politice adverse așezate față în față pentru a-și face cu ochiul.

Cu punga de covrigi sub braț așteptam să se facă ora de vizitare a turnului bisericii când am dat cu nasul de struți. Frumoși, din fibră de sticlă, vopsiți în toate culorile vesele și cu potcoave în cioc.

Struți ? Potcoave ? În Bistrița ?!

Următoarea surpriză ne aștepta chiar în turn. Știam că biserica evanghelică suferise puternic după incendiul din 2008 când, din neatenția unor copii ce se jucau în turn, schelele folosite pentru renovare au luat foc, acoperișul prăbușindu-se în mai puțin de 30 de minute.

Că primăria, din dorința de a face economii, folosise lemn simplu în locul celui ignifugat prevăzut în proiect și că paguba depășise 1 milion de euro urma să aflu mai târziu.

Biserica evanghelică a fost ridicată în secolul al XIII-lea, comunitatea sașilor fiind cea care a contribuit la construcție. Biserica inițială avea aspect de bazilică cu trei nave și două turnuri clopotniță în fațada de vest.

Ulterior, între 1470 și 1564, suferă transformarea în biserică hală iar turnul de nord este demolat și refăcut, adăugându-se o scară în spirală pentru a se asigura acces independent, urmărindu-se obținerea celui mai bun punct de observație a orașului.

Fazele ridicării turnului se deslușesc în inscripțiile plasate pe fațate : etajul 1 în anul 1487, etajul 2 în 1509, etajul 3 în 1513 iar etajul superior în 1519. Turnul ajunge astfel să măsoare 76 m, fiind cel mai înalt turn ridicat din piatră din Transilvania.

În 1550 este demolat turnul de sud iar după 1563 biserica evanghelică nu mai suferă intervenții importante, rămânând aproape neschimbată.

În 1857 un incendiu distruge ceasul și acoperișul care sunt refăcute, adăugându-se și statui de piatră la colțurile turnului : Sfânta Fecioară cu Pruncul, Sfântul Florian, Sfânta Ana și Sfântul Ilie.

Pentru a înțelege dimensiunile distrugerii din 2008 despre care am vorbit, voi mai adăuga doar că incendiul a topit clopotele turnate în 1430 și că a oprit definitiv ceasul care funcționase neîntrerupt de la jumătatea secolului al XIX-lea.

Cert este că reabilitarea ulterioară a turnului s-a făcut ca la carte iar surpriza de care spuneam ne-a făcut-o liftul.





Având experiența Clujului unde am gâfâit intens pantru panorama din vârf, am considerat accesul modernizat în turnul Bistriței ca fiind binevenit.

De sus panoramă frumoasă, un rând de fotografii în toate direcțiile și hai jos să vedem ce este cu struții.

Ca în povestea cu Hans și Gretel am început și noi să adunăm frimiturile de informații.

Prima dată l-am întrebat de struți pe domnul care ne vânduse biletele de acces în turn. "Păi struț avem și pe stema orașului, dar mai bine mergeți la centrul de informare turistică, e aici, aproape." Am mers, am întrebat și am aflat cum a apărut struțul în Bistrița.

Cel mai nordic burg medieval este una din cele șapte cetăți fortificate ale Transilvaniei, cunoscută în lumea germanică drept Siebenburgen și a fost declarat în 1564 de către călătorul italian Giocano Gramo drept cel mai frumos oraș din principat.

Bistrița a fost fondată în secolul al XII-lea de către coloniștii germani. Prima mențiune documentară datează din 1241 când Nosa, vechea denumire a Bistriței, este devastată de tătari iar prima atestare documentară, sub numele de Bistriche, are loc câțiva ani mai târziu, în 1264, pe 16 iulie, dată sărbătorită și azi ca zi a orașului.

În 1295 inițiativele de acordare a asistenței sanitare se materializează prin înființarea unui spital azil.

În 1353 orașul primește dreptul de a avea pecete proprie și de a ține un târg anual de 15 zile.

Pecetea (cap de struț încoronat cu potcoavă de aur în cioc), pe lângă simbolul comerțului și al meșteșugăritului, include și trei flori de crin stilizate, simbol al casei regale de Anjou. Această familie este cea care a acordat orașului o serie de libertăți și privilegii. Struțul cu potcoavă a făcut parte din ornamentul de coif al lui Ludovic de Anjou, rege al regatului Ungariei din acea perioadă.

Prima școală din Bistrița se deschide în 1388 iar în 1448 putem deja să vorbim de tineri plecați la universitați de renume (Cracovia și Viena).

În 1464 orașul și-a răscumpărat libertatea cu 6.000 de florini dăruiți regelui Matei Corvin, primind dreptul de a-si ridica incintă de zidărie. Ridicarea fortificațiilor durează până în 1484. Sunt construite 18 turnuri de apărare aflate în administrația breslelor, un zid de 10 m înălțime și 1,5 m grosime și un șanț de 3 m adâncime, umplut cu apă.

Tot în această perioadă a fost construit și ansamblul Sugătele, cel mai lung șir de imobile medievale cu arcade la parter din România.

Ridicate în stil gotic, casele au rămas aproape neschimbate până astăzi.





În secolele XV - XVI zona centrală a orașului era locuită de familiile bogate ale patricienilor locali, așa încât a urmat ridicarea unor clădiri în formă de L, legate între ele prin intrări spațioase și care aveau la parter ateliere și depozite iar la etaj spații de locuit.

Complexul este format din 13 clădiri și 20 de bolți sprijinite pe 21 de pilaștri. Sub aceste bolți puteau fi expuse și vândute fără teama că intemperiile le-ar diminua calitatea, mărfurile comercianților din oraș, mai ales că spațiul aparținea domeniului public.





Finalizate în 1450, afectate de un incendiu, casele sunt refăcute în 1475. Aici au funcționat o librărie, casa parohială evanghelică, dar și prima farmacie deschisă în oraș în 1516, "La Vulturul Negru".

Și fără nicio legătură, doar ca informație istorică, prima stație de poștă se înființează în 1667.
Cu mare amabilitate, doamna de la centrul de informare ne-a umplut mâinile cu pliante și ne-a spus domol, ca o rugăminte : "Mergeți și la Casa cu Lei". Am zâmbit și ne-am dus.

Casa cu Lei este situată pe strada ungurescă, unul din punctele de constituire a nucleului orașului.

A fost construită în secolul al XVIII-lea din piatră și cărămidă și a aparținut breslei măcelarilor, una din cele mai importante din oraș. Locul de cinste al breslei este dovedit de blazonul de pe fațada clădirii, privilegiu unic în Bistrița.

Blazonul este foarte explicit : un topor și un cuțit deasupra unui cap de bou. Reabilitată, casa adăpostește centrul de artă tradițională.

Ei bine, după ce am intrat în Casa cu Lei, am realizat că toți cei pe care îi întâlnisem ne vorbiseră cu mare plăcere și mândrie despre Bistrița, despre încercările timide de a resuscita turismul într-un oraș care are atât de multe de oferit, dar pe care campaniile de promovare îl ocolesc.





În Casa cu Lei am admirat obiecte lucrate în mod tradițional (veșminte populare, linguri de lemn, ouă încondeiate), dar și minuțioasele realizări ale copiilor veniți să învețe cum este cu lucrul ăsta manual de-i spune acum "hand made" și e tot mai căutat.

Erau picturi, împletituri, figurile realizate prin quilling, practic tot atâtea dovezi că și în ziua de astăzi copiii se pot desprinde de calculatoare și tablete și își pot petrece plăcut timpul liber.

Doamna de la Casa cu Lei ne-a întrebat de unde suntem, cum am ajuns în Bistrița, dacă am vizitat turnul și ne-a spus că ne văzuse pe lângă primărie, și-a dat seama că suntem turiști și ar fi vrut să ne invite să vizionăm expoziția pe care o păstorește.

Dacă la ieșirea din centrul de informare zâmbeam cu buzele, după Casa cu Lei zâmbeam și cu ochii și ne-am continuat rapida vizită prin oraș cu Turnul Dogarilor.

Bistrița este un oraș așezat pe un teritoriu în care nu se găseau sisteme defensive antice astfel că nevoia de securitate a determinat ridicarea unei cetăți de refugiu. Conform legislației medievale, o așezare devenea oraș dacă reușea să-și ridice o incintă de apărare și să întrețină o armată proprie.

Construcția a presupus un uriaș efort financiar, susținut prin contribuția localnicilor însă avantajele de a deveni un oraș liber a motivat mobilizarea locuitorilor.
Ridicarea cetății a început în 1465 și s-a finalizat în 1545.

Zidul de incintă avea o înălțime de 9,5 m, cu fundații puternice și o grosime de un metru și jumătate. A fost gândit ca un complex de turnuri și porți, cu lăcașuri pentru tragere și un drum de rond pe console spre interior, traseul fiind întărit prin bastioane.

În cetate au fost amplasate 18 turnuri și bastioane ridicate pe cheltuiala breslelor : rotari, dogari, frânghieri, tâmplari, aurari, măcelari, șelari, fierari, croitori, pietrari, cositorari, tăbăcari, pielari, blănari. Bastioanele erau suficient de apropiate pentru a se putea apăra reciproc.

Existau trei porți de acces : Poarta Lemnelor, Poarta Spitalului și Poarta Ungurească, ultimele două pe latura de vest a orașului. A existat și o poartă secundară, a Broaștelor, parțial păstrată.

În 1863, în urma unor dispoziții ale curții imperiale de la Viena, fortificațiile sunt dărâmate. Se mai păstrează Turnul Dogarilor, situat pe latura sudică și un fragment de zid ce-l lega pe acesta de Poarta Ungurească.





Turnul Dogarilor, ridicat în stil gotic, este o construcție rectangulară de 6,3 m pe 9,9 m, ridicată din piatră, cu ziduri exterioare de 1,1 m grosime. Are o înălțime de 25 m, cu trei nivele superioare cu spații pentru încăperi și ferestre, în timp ce partea inferioară avea rol de magazie. De aici, printr-un tunel subteran, se asigura legătura cu Abația Benedictină și Catedrala Evanghelică.





Turnul Dogarilor a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihic, dar și ca loc de detenție a prostituatelor înainte de a fi înlănțuite la stâlpul infamiei din Piața Centrală, biciuite de gâdele orașului și alungate din cetate cu măturile de către femeile respectabile ale urbei, dar și sediu al cercetașilor și azil de noapte.

Ei, la Turnul Dogarilor am primit o lecție de istorie, foarte bine spusă. Am aflat cum a apărut Bistrița, cum s-au format breslele, cum s-au construit turnurile și zidul de apărare, care sunt curiozitățile orașului și cum au venit vremurile care au distrus o bună parte din orașul vechi. Tot aici am aflat despre Gherla. Turnul Dogarilor adăpostește acum expoziții de măști, păpuși, copii după armuri și arme medievale și câteva din tablourile tânărului nostru ghid pe care le puteți vedea și aici www.facebook.com/alexandruserbanart .





La final de vizită am scris câteva cuvinte în caietul de impresii cu un ... toc vechi pe care l-am tot înmuiat în călimara cu cerneală, făcându-mi o mulțime de porci albaștri pe mâini.
Și dacă din Casa cu Lei am ieșit zâmbind cu ochii, din Turnul Dogarilor am ieșit zâmbind cu inima. 





Ador să călătoresc, să văd și să aflu cât mai multe însă atunci când informațiile îmi sunt date cu plăcere, cu pofta de a-și face cunoscut locul în care trăiesc, ghizii de o clipă creează o atmosferă de nesfârșită poveste. Atât de bine s-au completat toate în acea zi încât cred că, uneori, una din cele mai importante atracții turistice este cea umană. M-am simțit ca într-o mare familie a celor fericiți că există.





Oameni buni, când e vorba de încântare, Bistrița are cu ce, are și unde, totul este să mergeți până acolo și să vă deschideți ochii și inima.