Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

marți, 22 octombrie 2013

Povestiri despre nord - 6- Duși cu pluta spre Bistrița, trecând prin Bonțida și Nicula


 
 
După Cluj am plecat spre Bistrița, înfulecând de zor plăcinte ardelenești bune rău. Trecuse bine de miezul zilei și mai aveam ceva cale de bătut până la destinație.
 
Castelul Banffy, interior pe la 1940
 






Castelul Banffy, corpul C


Foarte aproape de Cluj, după ce treci de fosta fabrică Nokia de la Jucu, la 3 km în dreapta drumului european, este Castelul Banffy, aflat într-un proces de transformare din omida urâtă în care a fost adus de atâția ani de nepăsare în fluturele frumos ce fusese odinioară. Explicații.
 
Interior pe la 1940

Castelul de la Bonțida a fost construit de familia Banffy pe domeniul primit ca donație în 1387 de la Sigismund de Luxemburg. Dreptul de a ridica o cetate a fost emis în 1437, construcția finalizându-se peste aproape 100 de ani, în 1543.
 


Fosta bucătărie, în plan secund clădirea Miklos


 
Prima atestare a castelului apare într-un raport militar din 1680.
 
 
Stilul renascentist inițial este schimbat cu stilul baroc austriac în 1745 odată cu reconstrucția castelului, acesta primind o nouă formă dar și un manej, grajd, remiză și locuințe pentru servitori, precum și un parc de agrement care a ajuns să rivalizeze cu grădini botanice elaborate.
 


Interior pe la 1940

 
 







Fostele grajduri



Personalitatea care și-a pus covârșitor amprenta asupra domeniului a fost baronul Nicolae (Miklos) Banffy. Născut la Cluj, a intrat în politica Imperiului Austro-Ungar, ajungând în 1901 membru al Parlamentului.
 


Poarta principală


 
Cunoscut ca un susținător al artelor, în perioada 1913 - 1918 a fost directorul Teatrului de Stat al Imperiului, fiind coordonatorul ceremoniei de încoronare a lui Carol al IV-lea.
 
 
În 1921 devine ministru de externe în guvernul maghiar însă demisionează un an mai târziu și se retrage la Bonțida în 1929.
 
 
O perioadă, datorită activității în guvernul Ungariei, îi este interzis să participe la viața politică românească, fapt benefic pentru viața culturală a Clujului.
 
Scara principală
În timpul războiului, baronul Nicolae Banffy a inițiat o negociere între România și Ungaria pentru sprijinirea unei acțiuni comune împotriva Germaniei. Demersul său a fost ignorat de autoritățile maghiare.
 
 
Din păcate în 1944 trupele germane, după evacuarea proprietarilor și folosirea castelului ca spital militar, în timpul retragerii au jefuit și incendiat ansamblul, ca act de răzbunare. Au fost distruse în totalitate mobilierul, pinacoteca, galeria de portrete și biblioteca.
 






Castelul Banffy, corpul B



Perioada neagră continuă în anii '50 când aici are sediul CAP-ul comunei iar mândrețea de parc devine lemn de foc și imaș pentru vite. Deceniul următor aduce o acțiune de reabilitare a clădirii însă distrugerile masive și lipsa fondurilor fac să eșueze această tentativă.
 





Corpul A al castelului



Actuala restaurare a fost începută în 1999 sub tutela Ministerului Culturii din România, Oficiului pentru Protecția Patrimoniului Cultural din Ungaria și Institutul de Conservare a Clădirilor Istorice din Marea Britanie și sub înaltul patronaj al Prințului Charles. Șantierul a fost premiat de Uniunea Europeană cu premiul "Europa Nostra".
 





Fosta bucătărie, acum cafenea



Bucătăria



Ceea ce este de lăudat este că la Bonțida resuscitarea dă rezultate. Cu siguranță că totul se face prin mari eforturi și într-un ritm lent, dar important este că există dorința și puterea dată de fotografii ale castelului din perioada înfloritoare, un fel de îndemn "acolo trebuie să ajungem".
 





Castelul Banffy, corpul C



Aici s-a înființat un Centru de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului al cărui patron spiritual este Principesa Margareta, iar activitățile culturale se înghesuie : Festivalul Barock, Week-end la castel, Zilele Castelului Bonțida, Ziua Porților Deschise, concerte și prezentări de modă.
 






Atunci ...








... și acum



Noi am ajuns într-o zi de lucru, sărbătorită ca atare : țiglele se urcau pe acoperiș, pe lângă clădiri mișunau oameni cu diverse treburi, la cafenea aștepta înghețata și tot de aici am cumpărat pliantele informative.
 

Castelul Banffy, corpurile A și C

 
 
 
Vizita proprietății Banffy costă doar 3 lei.
 
 
 
Stând în mijlocul parcului scăldat de un soare blând, privind la castelul perfect reliefat pe un frumos cer albastru, am închis o clipă ochii și mi-am imaginat locul nu așa cum era odinioară ci așa cum va deveni de acum înainte : o oază de liniște, un punct de cultură, un motiv de zâmbet, un strop de fericire, un imbold de umanitate, un morman de înțelepciune.
 
 
Ca să ajungem în Bistrița am trecut prin Gherla, iar dacă am ajuns în Gherla a fost musai să ne oprim și la Nicula.
 
 
Mânăstirea Nicula, inima ortodoxiei transilvănene, este cunoscută ca așezământ monahal din 1552, școală pentru "grija sufletelor și învățătura pruncilor" din 1659 și centru de spiritualitate și cultură din 1699.
 
 
Prima biserică ridicată aici, pe locul în care s-a așezat pustnicul Nicolae în 1326, a fost o biserică maramureșeană de lemn distrusă, din păcate, în 1973 de un puternic incendiu. Aceasta a fost înlocuită cu o biserică de secol XVII, strămutată de la Năsal-Fânațe.
 
 
Începând cu 1699 mânăstirea Nicula iese din anonimat când icoana Maicii Domnului, pictată în 1681, a plâns pentru 26 de zile. Minunea icoanei a determinat înființarea primei școli de pictură pe sticlă.
 
 
Biserica de zid a fost ridicată în perioada 1875 - 1905, fiind pictată în tempera și având un iconostas unicat, în formă solară.
Nicula este locul de pelerinaj al credincioșilor din Transilvania, acesta ținându-se în fiecare an de 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Tradiția cere ca drumul spre mânăstire să fie străbătut pe jos, în rugăciuni și cântece.
 
 
Icoana, dăruită sătenilor în 1681 de către nobilul Ioan Cupșa, a avut o existență zbuciumată. A fost luată din mânăstire de către guvernatorul Transilvaniei și dusă la reședința acestuia, apoi la Cluj. În 1936 episcopul Iuliu Hossu a încredințat icoana călugărilor bazilieni, din Ordinul Sfântul Vasile cel Mare. Până în 1948 autenticitatea i-a fost contestată de episcopia ortodoxă iar după închiderea mânăstirii greco-catolice și scoaterea acestei biserici în afara legii, a urmat întemnițarea de comuniști a călugărilor și a starețului Leon Man, care a și murit în închisoare.
Icoana a fost ascunsă în zidul casei tatălui unuia din călugări până în 1964 când înainte de moarte bătrânul a refuzat să-și părăsească locuința și s-a rugat în dreptul unui perete, fapt ce l-a determinat pe starețul ortodox al mânăstirii să cerceteze locuința și să descopere icoana împreună cu alte obiecte de cult.
 
 
Apartenența la o biserică sau alta este un subiect delicat în Transilvania. Văzând lucrurile din afară și tinând cont de cronologia faptelor, într-un mod simplist, lucrurile stau cam așa. Ca toți valahii, fie ei locuitori ai Moldovei sau Țării Românești, românii de dincolo de Carpați au fost ortodocși până spre anul 1700 când, din interse prea puțin legate de credință, a apărut greco-catolicismul. Timp de generații, urmașii s-au născut sub această biserică până când a fost interzisă de comuniști. Au urmat decenii de întuneric pentru credincioși precum și confiscarea tuturor lăcașelor de cult și reconvertirea la ortodoxie. Iar după 1989 fiecare a fost liber să se roage cum vrea.
Toate astea au generat tensiuni și neînțelegeri într-un domeniu în care iubirea aproapelui, bunătatea și smerenia ar trebui să fie literă de lege.
 
 
Ca să închei cu această paranteză vreau să mai adaug două lucruri.
Primul : la Nicula se construiește (pe lângă alte clădiri cu destinație administrativă) o nouă biserică într-un veritabil stil ortodox (cea ridicată în 1905 are stilul lăcașurilor greco-catolice). Este o construcție măreață ce va arăta falnic, cocoțată în vârful dealului. Pe mine măreția mă îndeamnă să mă întreb dacă într-adevăr era nevoie de acel lucru, chiar atunci. Poate un cămin pentru orfani sau o cantină pentru săraci ar fi fost mai nimerite, însă nici Notre Dame din Paris nu a fost ridicată atunci când starea națiunii franceze era deasupra oricăror probleme.
 
 
Al doilea : atât timp cât te rogi frumos ,poți să o faci în orice limbă, cu orice fel de cruce și nu văd de ce ar fi vreo problemă această diversitate. Poate că nu voi primi împărtășanie într-o biserică catolică, dar Dumnezeu îmi va auzi ruga și de acolo.
 





 
Din păcate nu pot spune prea multe despre Gherla pentru că nu am avut timp să o vizităm iar lucrurile interesante le-am aflat mai târziu, în Bistrița și nu mai puteam face cale întoarsă. Pe scurt, pentru a stârni interesul, al vostru dar și al meu, voi spune că orașul a fost construit pe la 1700 de către armenii alungați din Bistrița în timpul unei epidemii și că a fost primul oraș din România construit după un plan realizat de un arhitect. În plus, pentru a mulțumi locuitorilor care l-au ajutat în momente dificile, Împăratul Francisc I al Austriei a dăruit orașului o icoană pictată de Rubens, expusă astăzi în catedrală.
 
 
Punctul final al zilei urma să fie Bistrița, mai bine spus Sigmirul, o localitate din imediata apropiere a orașului. Căutând pe net un loc de popas pentru o noapte am găsit un camping cochet, așezat pe malul unui lac. Găsirea locației în teren a fost un pic mai dificilă, dar până la urmă ne-am descurcat.
 
 
După noaptea de vis de la motelul "Două Sălcii" din Aiud, urma să dormim într-o căsuță, la un pas de apă și stuf, într-o liniște pe care nu am mai auzit-o de mult. Locul este de fapt dedicat pescuitului și poveștilor din domeniu narate, eventual, pe terasa restaurantului.
 
 
Apariția noastră a fost într-un fel exotică, dar bine primită. O căsuță de două locuri costă 35 de lei pe noapte iar proprietarii au în vedere, ce-i drept fără grabă, amenajarea unui duș și a unei toalete situate mai aproape de spațiile de cazare. Nu am văzut servindu-se masa, dar având rezervele noastre strategice, nici nu am întrebat de această posibilitate.
 
 
Un pic de mâncare, un pic de bere, niște rațe plimbându-se pe lac și un somn bun până dimineață.
Urma Bistrița.