Pentru luna mai planificasem inițial o ieșire de două zile
la Poiana Stânii, lângă Cheia, pentru un traseu spectaculos pe Cheile Văii
Stânii și pentru o călătorie în istorie prin Tabla Buții. Cum însă nu ne-am
putut caza la cabana celor de la Romsilva din motive de reparații (cel puțin
așa a sunat răspunsul oficial) am regândit totul schimbând și locația și
durata.
 |
foto Tibi
|
După părerea mea,
florile de primăvară sunt cele mai frumoase. Pe lângă faptul că parcă se
grăbesc să alunge iarna și unele se ițesc din mijlocul zăpezii, sunt atât de
colorate și parfumate încât mai mai că îți dorești să fii albinuță. Iar florile
de munte sunt speciale pentru că, datorită condițiilor, au un plus de culoare
și un plus de parfum.
 |
foto Ștefania
|
Ceva nou ? Munte
aproape de casă ? Traseu ușor și nu prea lung ca să ne folosim de tren ? Ceva
flori ? Păi să fie Baiului că are o poiană cu narcise lăudată de toți munțomanii.
Așa că 9 mai a devenit PCN Day (Poiana Cu Narcise Day)!
Pentru a ajunge la narcise trebuie să urci pe una din văile
care brăzdează Munții Baiului în dreptul Sinaiei pe un traseu nemarcat și,
ajuns în partea superioară, aproape de obârșie, să îți ascuți privirea și să
cauți floricelele.
Dus-întors, toată
povestea asta nu are cum să dureze mai mult de 6 ore pentru o condiție fizică
medie și o deplasare plină de pauze pentru poze.
 |
foto Ștefania
|
În plus, cei temerari
își pot continua ascensiunea și pot ieși pe culmea Baiului de unde pot coborî
în Sinaia pe Piscul Câinelui sau Cumpătul,
în Bușteni pe Zamora sau chiar în Azuga pe Sorica sau Piciorul
Mărului.
Cum noi ne doream
doar o zi liniștită, de relaxare, ne-am propus să vedem narcisele și atât.
Am călătorit din nou
cu trenul, tot aglomerat și tot în 3 ore. Singura compensare a fost în prețul
biletelor. Cumpărate în sistem “de grup”, au venit
cu o reducere de 25%.
Ajunși în Gara de
Nord puțin mai devreme, am căutat să ocupăm locuri cât de cât grupate. Cu
tenacitate și tupeu am reușit, parțial.
Am rezistat până la
Sinaia prinși în discuții despre trecut și viitor, despre istorie, despre daci
și romani, despre munte, mare și viață.
 |
foto Eliza
|
În Sinaia ne-am
reîntregit trupa care a crescut semnificativ pentru că, așa cum spuneam,
pietenii prietenilor mei sunt prietenii mei. Cu record de participare am plecat
spre Valea Rea.
Pentru că nu știam de existența scurtăturii care taie
liniile de cale ferată, am făcut un mic ocol până la primul pod peste Prahova,
acolo unde începe și traseul marcat cu punct albastru ce duce spre Piscul
Câinelui.
 |
foto Eliza
|
Am lăsat marcajul pe dreapta și am cotit pe drumul forestier paralel
cu liniile de tren. După o hărmălaie de curți, barăci și utilaje care par că
blochează drumul, se trece un pod și apoi se intră pe un făgaș normal al unui
drum ușor de munte.
Valea Rea apare
imediat în dreapta, fiind închisă cu o barieră care se poate ocoli fără
probleme.
 |
foto Eliza
|
De aici pare că
începe o plimbare de vară însă fără să îți dai seama câștigi treptat în
altitudine. Zona este în exploatare forestieră așa că din loc în loc întâlnești
căbănuțe improvizate pentru muncitori. Iar pârâul este sistematizat printr-o
serie de lucrări ce formează bazine și cascade, suficient de frumoase cât să-ți
abată atenția de la oboseala pe care ai putea să o simți.
 |
foto Tibi
|
Până în partea
superioară a văii am mers pe soare. Vremea se anunța frumoasă, cu o mică
ploicică puțin după prânz. Cald cât primăvara la munte.
La un moment dat
drumul aproape că dispare, continuând anemic spre dreapta. Acesta este punctul
în care intrăm în sălbăticie. De aici pornim pe traseul propriu zis, fără
marcaj, ghidându-ne doar de picioarele de munte printre care mergem.
 |
foto Eliza
|
Traversăm firul apei
devenit firav și pornim pe valea din stânga direcției de mers. Parcurgem o
pădure de foioase tinere care abia au înmugurit. Crengile sunt ușor verzui,
frunzele fiind mai vizibile în zonele scăldate în soare.
 |
foto Ștefania
|
Încep să am temeri că am venit prea devreme. Știu că
narcisele ar mai fi avut nevoie de încă o săptămâna însă programul nu-mi
permitea amânarea. Dar până la ele mai aveam.
 |
foto Eliza
|
Urcușul începe să fie
mai accentuat și peisajul se schimbă dintr-o dată. În locul pomilor proaspeți
ne apare în față grohotișul pe care auzisem că trebuie să-l parcurgem ca asalt
final până la narcise. Acesta este brăzdat de firul de apă și necesită un pic
mai multă atenție. De altfel, panta ne încetinește ritmul.
 |
foto Eliza
|
În zare apare obârșia
văii care pornește din Munții Baiului, undeva dintre Vârful Drăgan și Vârful
Baiul Mare. Ce diferență între versanți ! Cel din stânga, de orientare sudică,
este înverzit. Cel din dreapta, nordicul, ascunde o limbă imensă de zăpadă
întărită.
 |
foto Ștefania
|
Ne depășește un mini
grup de trei care, numărându-ne, ne întreabă dacă e tură pe Carpați. Nu, nu
este, noi suntem alții, dar la fel de pasionați de munte. Sunt grăbiți,
probabil că au planuri mai mari decât noi.
 |
foto Tibi
|
Când aproape
începusem să mijesc ochii după niște narcise, vedem în față un cuplu cu ceva
mai mulți ani adunați în bagaj decât noi, care cobora liniștit. “Ați venit să vedeți narcisele ? E cam devreme. Nu
sunt înflorite. Noi le-am găsit doar pe astea”.
 |
foto Eliza
|
O infimă fracțiune de secundă am crezut că îmi arată o fotografie, apoi i-am văzut cele trei narcise din mână. Oameni buni care v-ați chinuit să ajungeți până acolo pierzând timp și energie, care arătați ca
iubitori ai muntelui, îmbrăcați și încălțați corespunzător, cum ați putut
?
Nu am reacționat în
niciun fel pentru că refuzam să înțeleg. Era un non-sens pentru mine. Poate că
ar fi trebuit să-i bălăcăresc dar mi-a fost rușine de liniștea din jur. Și se
spune că generațiile s-au degradat din punctul de vedere al educației …
 |
foto Tibi
|
Am strâns din dinți și am parcurs ultima sută de metri și am
văzut “poiana” în
pantă, plină de
soare. Narcise nu. Ne-am ascuțit privirile și am zărit câțiva boboci și multe
frunzulițe răsărite din iarbă. Da, probabil peste o săptămână, cel mult două,
florile vor fi stapânele muntelui.
Ne-am așezat fiecare
cum am putut și ne-am luat masa. Din când în când câte un nor, o pală de vânt.
Liniște. Tihnă. Pace.
Probabil că duhului muntelui și zânei florilor li s-a făcut milă de noi. Un pic mai sus, încălzită de soare, a înflorit o narcisă. Proaspătă, proaspătă !
 |
foto Tibi
|
 |
foto Eliza
|
 |
foto Ștefania
|
Sesiune foto în bloc. Ca
niște capre negre ne-am strecurat pe rând pe brâurile înierbate până la minunea
minunilor. Narcisa ne aștepta cuminte răspândind cel mai frumos miros simțit
vreodată. Nu atât de puternic, dar mai
fin și mai pătrunzător.
Mulțumiți că plecăm
fiecare cu câte o narcisă, în fotografie bineînțeles, am suportat eroic cei
câțiva stropi căzuți dintr-un nor prea grăbit pentru bucuria noastră.
Ne-am început
coborârea relaxați. Aveam suficient timp să ajungem în Sinaia. Grohotișul ne
încearcă iar dexteritatea, soarele apare timid, drumul apare în fața noastră.
Apropierea de civilizație aduce cu ea gunoaiele. Așa cum ne-am obișnuit deja,
strângem cât putem din pet-uri și doze de metal. Umplem un sac mare, e bine.
 |
foto Eliza
|
Ajungem în gară la
fix pentru trenul privat care ne duce la București suficient de devreme cât să
nu simțim că suntem obosiți. După poza de picioare, devenită deja obligatorie
pentru fiecare ieșire, ne separăm. Cei sosiți cu mașinile se grupează în sala
de așteptare, noi ceilalți ne aliniem pe peron în așteptarea trenului.
Poiana cu narcise s-a transformat în narcisa cu poiană și
poate de aceea experiența a căpătat mai multă savoare fără a ne fi suficientă.
 |
foto Tibi
|
Tind să cred că
această tură se va transforma într-un traseu anual. Și poate data viitoare
prindem curaj și urcăm și pe Baiul Mare. Și vom face atunci o PCN and Big Bai
Day !
 |
foto Eliza
|
