Ho, ho, ho ! (drumeţie din decembrie 2015)

 Ce să faci într-o sâmbătă de decembrie când nu e zăpadă pentru o bulgăreală, sărbătorile se apropie și ai un chef de munte de te scoate din casă ?

 Simplu : o excursie ușoară și scurtă undeva în apropiere, eventual într-un loc nou cu un peisaj de neuitat.

 Cum ultimele ture bifaseră pe rând Ciucașul, Bucegii și Piatra Craiului, unul dintre munții rămăși care întruneau condițiile de mai sus era Piatra Mare.

 Cred că am enumerat de foarte multe ori cum este acest loc.  Că deși nu depășește 1900 m altitudine are poteci care îți cam scot răsuflarea, că îți pune la încercare curajul prin cele două canioane, Tamina și Șapte Scări, că, în sfârșit, întodeauna merită să faci un drum până aici.

 Ne doream o destinație nou într-o zonă veche. Așa că hai cu ochii pe hartă.

 Cabana Piatra Mare, cea veche, am prins-o în ultimii ei ani de existență. Cea nouă, deși micuță, mi s-a părut cochetă și primitoare. Și cum fusesem de câteva ori până aici, fie urcând de la Dâmbul Morii, fie coborând din vârf după o tură prin Tamina, aternativa de vizitat se contura a fi Bunloc (sau Banloc sau Bulnoc, am găsit toate variantele, dar mie îmi place prima pentru sensul ei). Până acum nu o băgasem în seamă fiind la capătul unui traseu de doar 2 ore. Cum datele problemei se schimbaseră , am hotărât că aici ne vom delecta în ieșirea lunii decembrie.

Vecinul Postăvaru

 Plecăm dimineață din București pe ruta obișnuită și pe la ora 10 ne lăsam mașinile într-o parcare chiar lângă DN și o porneam la drum. În mare parte este vorba de un drum forestiet ce urcă relativ domol pe Valea Pojărelului.

 Vremea era bună, nu prea cald dar nici frig, o ușoară adiere de vânt, câteva petice de zăpadă și mult noroi mai ales în zona călcată de tractoare, atv-uri sau alte mijloace pe roți.

 Scăpăm de nămol în momentul în care drumul cotește la stânga, mai urcă puțin, se mai întoarce o dată spre dreapta și apoi urcă mai susținut printre niște brazi. Ajungem la ruinele fostei cabane (toate cabanele au niște "foste" în spate care, în majoritatea cazurilor, au sfârșit violent în flăcări sau zăpezi).  Dispariția definitivă a avut loc în 2006 într-un incendiu, în prezent fiind vizibilă doar fundația.

 Bucegi în nori și zăpadă 

 Cabana nouă a fost ridicată puțin mai sus decât cea veche, la vreo 10 minute de mers, undeva la jumătatea distanței față de telescaun. Da, există și telescaun și este folosit o să vedeți pentru ce.

 Bunloc scrie deasupra intrării și eu mă bucur pentru asta. Intrăm, luăm niște ceaiuri (naturale) și ieșim să mâncăm pe băncuțele din apropiere. Deocamdată suntem singuri, dar se mai văd urcând câțiva turiști.

Săcele

 Este liniște și pace, așa cum ne doream. Ne aruncăm privirile spre Brașov și Săcele pentru că este un punct foarte bun de belvedere. Îmi imaginez cum ar arăta luminițele orașelor văzute pe timp de noapte. Hm, e interesant, să țin minte și să organizez o tură și pentru asta.

Brașov 

 Ca să existe un echilibru, ne ridicăm privirile din depresiunea Brașovului tocmai la timp pentru a vedea trei parapante pornite să prindă adierile vântului. Bine, e nevoie de mai mult decât o adiere și cu siguranță e nevoie de mult curaj și de mult exercițiu pentru a te ridica în aer, dar sunt convinsă că merită. În fond, cred că așa ești cel mai aproape de condiția unei păsări. 

 Știam că această zonă este unul din locurile prielnice pentru asemenea zboruri, văzusem de câteva ori, e drept, de la ceva distanță, din Săcele, astfel de evoluții, niciodată însă atât de aproape.

 Zburătorii se lansau de la stația de sosire a telescaunului și probabil că aterizau undeva în apropierea punctului lui de plecare. Astfel transportul pe cablu reprezenta primul pas în evoluția îndrăzneților.

 Am aflat că era o zi prielnică, cu vânt bun, după o perioadă de pauză. Și acest lucru era folosit din plin pentru că cerul era brăzdat de parapante de diverse culori. 

Bun loc !

 Cabana Bunloc are un etaj care servește ca dormitor, având o capacitate de vreo 20 de persoane. La parter este sala de mese, bucătăria și barul iar intrarea în cabană se face printr-o terasă închisă. În fața clădirii sunt băncuțele și foișorul și totul este împrejmuit cu un gard din lemn. În curte este suficient loc pentru câteva corturi, asta pentru o cazare alternativă.

 Locul se pare că este foarte căutat de sărbători, cabana fiind închiriată integral cu luni bune înainte. Aviz amatorilor.

 Însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult este faptul că totul este în grija unei doamne de 80 de ani, care locuiește singură. Este ajutată de băiatul dânsei, un "tânăr" de 50 de ani care asigură aprovizionarea și care probabil că este responsabil cu treburile mai grele. Locuitorul permanent al cabanei este de o energie fantastică. Ceaiurile au fost gata imediat, la fel și informațiile. Aflăm că Bunlocul este rezervat pentru Anul Nou încă din septembrie și că poate găzdui 15-20 de iubitori ai muntelui. Că se poate folosi bucătăria cabanei și chiar că, în anumite condiții, sunt primiți și patrupezii.

 Pentru perioada de vară se poate campa, fără cost, în curtea cabanei. Bine de știut.

 După masă și odihnă ne întoarcem fața către Brașov, îl mai privim o dată de la înălțime și apoi ne retragem la mașini. E devreme, tare devreme așa că nu ne grăbim absolut deloc. Poteca este aceeași ca la urcare, dar pare mai scurtă și mai prietenoasă. E, drumul de întoarcere ...

 Zona Dâmbul Morii s-a dezvoltat fantastic. Multe vile, unele locuințe, cele mai multe pensiuni și hoteluri, au răsărit pe ambele părți. Până acum urmasem doar traseul spre Șapte Scări și nu văzusem explozia imobiliară de aici. Din păcate turismul nu este pe aceeași cotă și apropierea de Brașov, distanța relativ mică până în București și concurența celorlalte stațiuni de pe Valea Prahovei, nu încurajează deloc.

 

 Ne-am întors la timp pentru o fugă până în Brașov. Am fi vrut să vedem târgul de Crăciun însă acesta se deschidea abia ziua următoare. Ne-am bucurat de brad care, chiar dacă nu încă luminat, era împodobit pe măsură. 

 Ne-am fâțâit puțin prin zona pietonală, am cumpărat niște clătite pentru acasă și ne-am întors bucuroși că am reușit să facem încă o plimbărică ușoară, așa ca de final de program.

 Că să rezum totul în două cuvinte, de la frumusețea locului,  a zilei, a senzației rămase, ar trebui să spun doar : Bun loc !

Ziua cea mai lungă (drumeție din iunie 2015)

 Timp de o jumătate de an ne-am tot plimbat prin locuri cunoscute, refăcând trasee sau descoperind unele noi. Nu poate fi sentiment mai plăcut decât încântarea pe care o simți văzând fața nouă a unui loc bătut cu pasul de nenumărate ori. Este o aventură în depline condiții de siguranță și oricât ar părea de monoton, revenind anual într-un loc este un fel de aniversare.

 Cu toate astea, câte ceva nou nu poate decât să îmbogățească lista pentru anul următor, așa că iunie a fost debutul noutăților.

 După gândiri și răzgândiri, pentru cea mai lungă zi din an, am ales Munții Măcinului, coleșica, în Dobrogea.

 Nu mă voi agita cu lecții de geografie spunând că Măcinul este cel mai în vârstă munte de pe la noi, format cândva în Paleozoic, înainte de apariția continentelor noastre în forma pe care le-o știm astăzi. Făcând parte din munții hercinici, Măcinul a avut la dispoziție cam 300 de milioane de ani pentru a ajunge la forma de astăzi și se poate mândri că este frate bun cu Ardenii, Munții Vosgi, Jura, Pădurea Neagră sau Munții Ural.

 Situați în nordul Dobrogei, în apopierea Dunării, Munții Măcin se înalță astăzi până la o altitudine maximă de 467 m în vârful Țuțuiatu. Și cu toate că par mici, în interiorul lor se ascunde o ditamai personalitatea.

 Dacă este să o luăm cronologic, pe 20 iunie am plecat spre Dobrogea pe drumul vechi, spre Hârșova, trecând Dunărea pe la Giurgeni-Vadul Oii. Dar înainte de asta, ne-am oprit la Târgul de Floci.

 Pentru cei sensibili la limbajul licențios fac precizarea că, arhaic, “flocii” erau smocurile de lână de oaie. Deși la lecțiile de istorie nu ne-au învățat acest lucru (poate din prea multă pudoare comunistă) în Târgul de Floci s-a născut Mihai Viteazu, una din personalitățile de prim rang, domnitorul care a înțeles că un stat mic nu poate impune reguli și nu se poate apăra decât prin supunere. Așa că pe la 1.600 și-a pus ideile în practică și a reușit să unească, e drept, pentru puțin timp, țările vorbitoare de română. 

 Prin vremurile acelea Târgul de Floci era o localitate dezvoltată, cunoscută și însemnată pe hărțile zonei. Fiind situat pe ruta de transhumanță ce lega Dobrogea de munte (de unde credeați că vine denumirea de Vaul Oii ?), târgul devenise un centru comercial înfloritor care, din păcate, a fost călcat de turci, tătari și de Ialomița prin inundații masive, reușind astfel un eveniment unic și anume distrugerea definitivă a unui oraș medieval. Este singurul loc din țară în care pe vatra fostei așezări nu s-a mai clădit nimic. 

 Așa că de pe la 1750 câmpul de lângă Dunăre ascunde vestigii pentru care nu avem încă resursele financiare destinate cercetării arheologice. Cu toate că întreaga suprafață a vechii așezări este liberă, situație de excepție considerată ideală de către specialiști, nu s-au făcut decât încercări timide, răsplătite prin descoperirea a trei biserici, trei necropole și multe locuințe. Dar săpăturile arheologice s-au oprit prin 1990 și de atunci se pare că nu ne mai interesează istoria.

 Amatorii se pot opri pentru câteva minute la Târgul de Floci. Ceva-ceva amenajări au apărut (și aici cred că trebuie să le mulțumim tot banilor europeni) și cu puțină bunăvoință te poți simți mișcat de istoria locului.

 Nu știu cum se face, dar de cum intri în Dobrogea, geografic definită ca fiind în dreapta Dunării, peisajul se schimbă. Este ca și cum de la Călărași până la Brăila bătrânul fluviu a încercat să ajungă la mare, dar podișul dobrogean vălurit de dealuri s-a opus.

 Mergând spre Iacobdeal, imediat după Hârșova, am avut parte de drumuri sinuoase, în urcare și coborâre, traversând câmpii roditoare și păduri ce păreau de nepătruns. La marginea lor apicultorii își stabiliseră tabăra provizorie fie pentru ultimele flori de tei, fie pentru lanurile de floarea soarelui ce urmau să-și deschidă petalele.

 Puțin după prânz am ajuns la Iacobdeal. Deși numele ar sugera o altă formă de relief, Iacobdeal este un lac format într-o fostă carieră de piatră, cu o istorie asemănătoare cu cea de la Racoș : în timpul exploatării s-a ajuns la pânza freatică și aceasta a inundat întreaga carieră, oprind industria și încurajând turismul.

 Lacul în sine este frumos, suficient de mare și aproape înspăimântător de adânc, fiind înconjurat de pereți stâncoși și apoi de un teren cu aspect arid. Am înțeles că s-ar fi încercat, fără succes, popularea cu pești. Se spune că ar avea cam 25 m adâncime și că înotul nu ar fi cea mai sigură activitate. Cert este că dacă te aventurezi în larg trebuie să ai în vedere că fundul este o adunătură de pietre cu rupturi de pantă și practic la 5 m de mal trebuie să dai serios din mâini și din picioare pentru a te menține la suprafață. Este de preferat să ai încălțăminte specială și ceva curaj și, odată ajuns în mijlocul lacului, să te bucuri de priveliște pentru că, uitându-te în jur, ai senzația că înoți într-un crater vulcanic.

 Pe malul accesibil al lacului se află și un fel de platformă naturală de sărituri și nu sunt puțini cei care își testează de acolo aptitudinile.

 Fiind sâmbătă, lacul era asediat de localnici și nu numai. Muzică, grătare, saltele chiar și o barcă, toate invadau frumusețea locului. Deși într-o manieră ce avea încă tangență cu decența, a fost cam multă aglomerație pentru gustul meu și după un pic de bălăceală, m-am retras spre zonele mai liniștite, făcând o mică plimbare în jurul lacului.

 Pentru că a doua zi urma să dăm piept cu Măcinul, am lăsat Iacobdealul și ne-am îndreptat spre locul de campare, cel de lângă Mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Locul este frumos, amenajat cu bănci, mese, panouri informative și, din păcate, cu toalete ecologice. Zic din păcate pentru că de adus au fost aduse, dar de curățat … Așa că varianta păduricea a fost de preferat.

 Duminică dimineață am plecat să cucerim Pricopanul, parcurgerea crestei acestuia fiind traseul propus, cel mai cunoscut și frecventat din acești munți. Am urmat banda albastră ce urcă din spatele mânăstirii pe lângă Izvorul de Leac (secat acum).

 Munții Măcin, în ciuda înălțimii reduse, au aspect de masiv muntos în toată regula. Diferențele de nivel pe care le ai de urcat nu sunt spectaculoase, dar depui efort cât pentru o adevărată pantă alpină. Stânci peste tot, vegetație aproape montană, inclusiv celebrele garofițe. Nu lipsește nici cimbrișorul. Cred că dacă pe undeva pe acolo aș fi zărit niște brazi, zău dacă m-aș fi mirat.

  Traseul înconjoară primul vârf (cred că este Vârful Caramalău de 277 m) și dezvăluie privitorului peisajul superb de la poalele muntelui : Orașul Măcin, meandrele Dunării formate de brațul cu același nume, câmpurile agricole și, undeva în spate, orașul Brăila.

 De peste drum ne privesc mai modestele vârfuri  Cheița, Cheia, Vițelaru. În fața noastră, de partea cealaltă a crestei, Valea Jijiei își adună afluenții prin mici văi ce pleacă din Măcin. 

 Traseul principal de creastă ocolește vârfurile muntoase însă cei ce doresc să se cațere până la amețitoarea înălțime de 370 m, o pot face printr-o mică deviație.

 După Caramalău  traseul începe să urce aproape neobservat. Practic traversăm o succesiune de curbe de nivel și șei, având în dreapta noastră principalele vârfuri. Următorul pe listă este Vârfu Vraju (335 m), apoi  Piatra Râioasă (346 m), Sulucu Mic (316 m), Sulucu Mare (370 m, altitudinea maximă a crestei) și în fața acestuia, Vârful  Șerparu (226 m).

 După ce trecem pe lângă Vraju, poteca începe să coboare mai serios până în Șaua Șerparu. Aici este amenajat un loc de popas, se poate campa. Hărțile spun că în apropiere există două izvoare (cel din Valea Sulucului și Izvorul lui Veronel). 

 Ne-am oprit pentru odihnă și masă la la intersecția potecii turistice cu drumul de bicicletă ce leagă Valea Jijiei de Valea Șerparu. Da, Măcinul are și așa ceva, deci iubitori ai biciclului, aveți pe unde da din pedale pe aici.

 Pentru că vremea devenea din ce în ce mai mohorâta, am hotărât să urmăm traseul de bicicletă pentru a ne întoarce la corturi. În fond trebuie să revenim și pentru Vârful Țuțuiatu așa că restul de creastă va fi un motiv în plus pentru a vizita Pricopanul.

 Drumul de bicicletă urmează Valea Șerparu și coboară lin printre stâncării, trecând pe sub Vârful Piatra Râioasă, la picioarele căreia găsim un monolit ce pare a semăna cu un menhir. Nu este atât de înalt și are un vârf mai rotunjit și este cu totul și cu totul rezultatul forțelor naturale. Locul se numește La Mormânt și zău că impune respect.

 Dacă ați văzut filmul ”Aferim” atunci este bine să aflați că o mare parte din el s-a filmat în Dobrogea, în locuri cu adevărat superbe. Am recunoscut pe peliculă ceva din Cheile Dobrogei dar și ceva din Măcin. Cam în al 16-lea minut, chiar înainte de întâlnirea cu preotul preamilos și deloc rasist, decorul din spatele arnăuților este Culmea Pricopanului. Valea pe care urcă este Șerparu  iar pe popă îl întâlnesc în apropiere de Mormânt.  

 Traseul bicicletelor își continuă coborârea pe sub Sulucu Mic, întâlnind ieșirea oficială din traseul de creastă (în coborâre de pe Sulucu Mare) și însoțind apoi un mic pârau.

 Am trecut din patria stâncilor în cea a dudelor (doi duzi mari și generoși sub care am poposit pentru o gustare) și  apoi în țara mentei de unde am cules câteva fire nu pentru activități de fricționare ci pentru ceai.

 Nu am fost singurii turiști de pe Pricopan. Un grup de munțomani venit să cucerească fiecare vârf și să identifice fiecare plantă, ne-a întovărășit în prima parte a zilei, pentru ca la întoarcere să ne întâlnim cu un gup de străini venit pentru o ședință foto.

 Valea Șerparu ajunge chiar lângă cariera de piatră unde există un alt loc de campare, mai puțin primitor, și de acolo până la corturi nu a mai fost mult.

 Și pentru ca Măcinul să fie pe deplin generos, am întâlnit printre ierburi un călător solitar, ocrotit prin acele locuri, care ne-a suportat curiozitatea fără a se ascunde în carapacea sa.

  Întorși în tabără ne apucăm de strâns corturile și de împachetat. Cerul se întunecase și aproape că simțeai  nerăbdarea ploii.Am plecat exact când primele picături răcoreau atmosfera. 

 Pentru întoarcere am ales drumul cel mai scurt care presupune o traversare a orașului Măcin și o mică plimbare pe lângă brațul Dunării până la punctul de trecere al bacului.

 Până la bac ploaia devenise serioasă iar în Brăila de-a dreptul torențială. Dacă vremea ne-ar fi permis ne-am fi oprit puțin pentru o vizită rapidă. Lista cu “de vazut” exista dar condițiile meteo au amânat escapada noastră.

 Bucureștiul ne-a întâmpinat rece și umed însă Măcinul ne rămăsese cald în amintire. A fost o premieră reușită, am văzut locuri noi și extraordinar de frumoase făcând o tatonare pentru următoarele ieșiri în zonă pentru că, dacă ai la dispoziție un week-end întreg și nu vrei să mergi iar în Bucegi, poți încerca Măcinul, un munte mic, dar voinic. 

 Cu verde traseul turistic, cu galben cel de bicicletă, cu roșu traseul nostru