Sweet november (drumeție din noiembrie 2015)

 Dacă nu știați, Piatra Craiului este situată în partea estică a Meridionalilor, constituind, cu Bucegii, una din cele mai vizitate zone care,  împreună cu grupa de curbură a Carpaților, Ciucașul, Grohotiș, Neamțului, Baiului, Piatra Mare și Postavaru, formează un nucleu al turismului montan. Craiul este de departe cel mai impresionant masiv nu atât prin înălțimea sa cât prin dificultatea mai mare a traseelor, dificultate datorată crestei înguste și pantelor foarte aproape de verticală ce duc spre ea. Pe scurt, explicația profană este că întreg muntele este un imens paralelipiped de calcar care sub acțiunea plăcilor tectonice s-a înclinat, ridicându-și fața mai îngustă spre cer și lăsând-o pradă mofturilor atmosferice, acestea erodând-o, subțiind-o și dantelând-o până în forma pe care o vedem astăzi. 

 Piatra Craiului este vecina de peste culoar a Bucegilor și face legătura dintre aceștia și Făgăraș, cu o trecere prin liantul Iezer-Păpușa. În principiu, pentru a fi un as al Craiului, nu trebuie să te ai rău cu înălțimile, să ai echilibrul la tine și să nu te sperie niște lanțuri. Grohotișurile sunt bașca.

 În toată această lume aparent aspră, dar de o frumusețe fără egal, sunt trasee care pot fi făcute cu ochii închiși. Bine, nu chiar închiși, ci ațintiți spre marcaje.

 Principala poartă de acces este orașul Zărnești. De aici te poți abate și pe fața estică și pe cea vestică. Tot de aici poți pleca spre Plaiul Foii, celălalt punct important de urcare în Crai. Tot de aici se poate ajunge în Iezer și apoi în Făgăraș, asta pentru cine își dorește un traseu de anduranță ca strabatetea Meridionalilor de la est la vest. Iar singura cabană aflată pe munte (și nu iau în calcul refugiile) este Curmătura. Celelalte două cu titulatură de cabană sunt în coada masivului, Garofița Pietrei Craiului și Cabana Dragoș Bejan. Sunt mult mai accesibile decât Curmătura, fiecare din ele fiind situată la capătul unui drum forestier accesibil cu mașini de teren dar care este de preferat a fi străbătut la picior pentru că nu sunt lungi, cam o oră de mers, dar au o frumusețe aparte.

 În noiembrie a fost să fie Craiul. Căutasem și găsisem o pensiune în Zărnești care să ne primească și cu cățel și cu purcel. Sâmbătă dimineață, nu chiar foarte devreme, ne-am lăsat bagajele și am pornit spre Fântâna lui Botorog, parte de început a traseului nostru. Până aici, pe jos, faci cam o oră, motorizat rezolvi problema în 15 minute. Parcare amenajată nu este, însă sunt destule locuri prin preajmă unde îți poți lăsa mașina în siguranță. 

 De aici începe urcușul prin pădure. Nu este dificil, dar panta îți ia aerul cel puțin în prima fază, până te obișnuiești cu ea. Poteca suie prin pădure în mici bucle. Sub frunze se simte piatra calcaroasă a Craiului, așa că pășim cu atenție pentru că sunt zone unde mai fug picioarele.  

 În general drumul prin pădure nu este favoritul munțomanilor. De cele mai multe ori nu oferă vizibilitatea dorită. Aceasta este arată cu zgârcenie, din loc în loc, prin poienițe sau alte puncte de belvedere. Se spune că "mergi ca prostul". Nu susțin această teorie, muntele nu înseamnă doar stâncă și vârf și, în fond, intodeauna trebuie să străbați o zonă împădurită pentru a ajunge sus. Am făcut drumeții extraordinare prin păduri pe drumuri forestiere care, în accepțiunea de mai sus, duceau spre nicăieri. Însă orice drum prin pădure se sfârșește și de obicei, când o face, te lasă cu gura căscată.

 Când poteca de pe Padina lui Dănişor câştigă suficientă înălţime, efortul depus este răsplătit pe deplin. Ajungem în Poiana Zănoaga de unde putem vedea atât Piatra Craiului cât şi Bucegii. Norii aleargă pe cer, vântul începe să se simtă (da, uite că e bună şi pădurea la ceva) şi vremea dă semne că se grăbeşte spre o mică furtună.  

 Pentru masă ne căutăm un loc ferit. Ne aşezăm la poala unor brazi. Deranjăm o veveriţa care o tuleşte spre alte conifere ceva mă liniştite. După pauza de vreo 45 de minute ne strângem bagajele şi studiem cerul. Norii pufoşi s-au dus şi în locul lor s-au îngrămădit alţii cam negricioşi şi ameninţători. Soarele a pălit şi el. Este posibil să avem parte de ceva ploaie şi nu prea ne dorim asta.

Bucegi

 De cele mai multe ori muntele îţi oferă alternative la traseele pe care le faci. Este bine să ai habar că ele există şi este ideal să le foloseşti în caz de nevoie. Planul iniţial era să urcăm pe Piatra Mică dinspre Poiana Zănoaga şi să ne întoarcem pe acelaşi traseu având în vedere că o coborâre în Şaua Crăpăturii era imposibilă în situaţia dată, patrupezii nefiind totuşi capre negre. Ca back-up de vreme rea exista Curmătura şi o întoarcere prin Prăpăstiile Zărneştiului, asta ca să spunem că am făcut un circuit.

Piatra Craiului

 Ne hotărâm pentru varianta safe pentru că este posibil ca, pe lângă efortul pe care l-am mai avea de făcut, să fim prinşi de ploaie. Iar această situaţie nu sună prea bine.

 Lăsând cu nostalgie Piatra Mică pe care o punem la loc pe lista cu de făcut, pornim spre Curmătura. De aici traseul pare o joacă. Mergem prin pădure aproape pe curbă de nivel şi nici nu de dăm seama când ajungem. Cabana plină. Tineri cu chitări, ce frumos (aveam să aflăm la întoarcere că din grup făcea parte şi una din fetele gazdei noastre). Ne alegem o masă afară unde putem sta liniştiţi pentru a ne savura ceaiul. 

 Vremea s-a schimbat. Soarele nu mai străluceşte, aerul s-a făcut mai de toamnă, dar avem noroc şi nu vedem niciun strop. Creasta este învelită în nori şi ceaţă şi mă gândesc că nu ne-ar fi fost tare comod pe vârf mai ales fără bucuria panoramei. Ne mai lălăim puţin şi facem poza de grup fără de care nu se poate termina nicio excursie.

 Este un pic cam târziu aşa că o luăm din loc. Iniţial pe drumul forestier, apoi o cotim direct spre Prăpăstiile Zărneştiului. Nu ştiu cât am fi ocolit dacă păstram drumul şi prefer să ne mişcăm mai vioi pe traseul din pădure. Traseu care, de altfel, nu este foarte lung şi nici dificil. Este mai puţin alunecos decât cel pe care am urcat şi asta datorită stratului mai mic de frunze uscate.

 Ieşim pe lângă Cotul Pisicii exact la timp, adică pe lumină. Nu ne-a luat mai mult de 2 ore cu tot cu pauze. De aici ne trebuie doar răbdare şi picioare bune. Drumul trece pe lângă Cheile Pisicii apoi intră în zona principală a prăpăstiilor.

 Nu cred că există pe undeva o listă a tuturor filmelor făcute prin aceste locuri. Dacă nu mă înşel, Mărgelatu a trecut pe aici şi nu este singurul. Zona este impresionantă.

 Drumul arată bine şi mă gândesc că în aceste condiţii nu va trece mult şi vom putea ajunge la Curmătura cu orice tip de maşină. Nu îmi doresc asta, deşi ghearele astea înfipte în munte sunt de ajutor. Exemplul cel mai banal este diferenţa între a începe un traseu în Buşteni sau de la Gura Diham. Deşi uşor, acel drum îţi mănâncă din timp cel puţin o oră şi câteodată asta poate să conteze foarte mult. Din păcate nu putem petrece pe munte atât cât ne-am dori şi încercăm să profităm cât mai mult de ce avem la dispoziţie.

 Până la Fântâna lui Botorog mai avem ceva de mers. Nu suntem foarte obosiţi, dar nici proaspeţi şi ne mişcăm mai încet. Seara apare parcă de nicăieri şi dintr-odată ne trezim în beznă. Nu e noapte s-o tai cu cuţitul şi avem nişte lanterne iar ceea ce ne ajută cel mai mult este calcarul pe care călcăm. Drumul este acoperit cu pietre albicioase care reflectă ceva din lumină şi astfel ne deplasăm fără probleme. 

 Distanţa de la maşini până la pensiune o parcurgem cât ai clipi. Ajungem, ne îmbăiem, mâncăm şi ne aşternem la vorbă. În scurt timp ne ducem rând pe rând la culcare. Nu avem program a doua zi, dar aerul curat ne-a făcut mult mai vulnerabili în faţa somnului. 

 Duminică, pentru că nu ne grăbim nicăieri, nu avem deşteptătorul setat la vreo oră. Mâncăm, ne strângem bagajele şi dăm o fugă la Plaiul Foii. Nu este foarte schimbat faţă de ultima vizită. Nu mai sunt caii, dar acum este aproape iarnă.

 Şi pentru că tot a venit vorba de iarnă, surprinzător pentru noiembrie, pe creste nu se vede zăpadă. 

Stăm pe terasă şi bem un ceai. Nu avem voie cu însoţitorii patrupezi. Câteodată este frustrant, mai ales când ştii că nu s-ar întâmpla absolut nimic dacă un câine ar intra într-o pensiune sau cabană. Îmi pare rău să o spun, dar am găsit mai multe reţineri în locaţiile mai izolate şi inferioare din punct de vedere al dotărilor sau confortului. Nu ştiu dacă este o problemă de mentalitate a oamenilor de acolo, o comoditate în gestionarea spaţiilor de cazare sau pur şi simplu de accesibilitatea locului şi de vadul pe care îl are printre turişti. Mă aşteptam ca oamenii care trăiesc pe munte să fie mai permisivi sau înţelegători. Ştiu că se poate şi altfel.

În fine, cine doreşte să-şi plimbe patrupedul o poate face, poate cu un pic de efort suplimentar însă întodeauna acesta va merita.

 Timpul zboară şi tot uitându-ne la creasta Craiului nici nu ne dăm seama că trebuie să o luăm din loc şi să ne ducem spre case. S-a făcut mai frig, probabil norii din ziua precedentă, care ne-au ameninţat şi ne-au deturnat din traseul spre Piatra Mică, şi-au vărsat pe undeva picăturile reci. Nu se vede nici acum zăpada, semn de o iarnă întârziată (şi pentru că povestesc toate astea în plină primăvară, pot spune că lipsa precipitaţiilor s-a simţit profund, Valea Prahovei, cu mici excepţii, traversând cel mai prost sezon de schi din ultima perioadă).

 Un noiembrie blând cu o Piatră a Craiului primitoare. 

 So sweet ! 
 

Caseta tehnică :

- Locație : Piatra Craiului 
- Punct de plecare : Fântâna lui Botorog 
- Acces : DJ 112G , Zărnești-Peștera, parțial asfaltat 
- Traseu : Fântâna lui Botorog - Poiana Zănoaga - Cabana - Curmătura-Prăpăstiile Zărneștilor-Fântâna lui Botorog 

- Marcaj : 

* bandă galbenă Fântâna lui Botorog - Cabana Curmătura, 

* punct galben Cabana Curmătura- Prăpăstiile Zărneștilor, * bandă albastră Prăpăstiile Zărneștilor -Fântâna lui Botorog 

- Durată : 6 ore (fără pauză de masă și de ceai) 
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 850 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.450 m 
- Diferență de nivel : 600 m 
- Lungime : 10,5 km 

Ziua mondială a munților curați (drumeţie din octombrie 2015)

 De ceva vreme mă tot gândesc la o ieșire ceva mai lungă, spre o săptămână, petrecută în Bucegi, la vizitarea cheilor Ialomiței, la o urcare din Peștera la Omu, la o tropăială pe platou. Toată povestea asta ar trebui făcută în vară când posibilitatea de a campa pe munte nu mai pare atât de friguroasă. Cortul este singura alternativă deoarece am constatat cu părere de rău că în cabane, deși acestea sunt departe de orice fel de stele sau margarete, patrupezii nu sunt acceptați.

 Până la punerea în practică a ideii de mai sus, fiind deja toamnă în toată regula, în octombrie am făcut o mică tatonare a Bucegilor. 

Drumul Grănicerilor 

 Nu sunt adepta construirii drumurilor pe munți și în general când aud de o "Trans-" sunt puțin iritată însă unele din ele facilitează accesul spre puncte de plecare în traseu. Știu că fața negativă a problemei este mult mai periculoasă și că odată cu drumurile apar tăierile de lemn și apoi ridicarea de pensiuni și hoteluri, toate în numele sfântului turism pe care nu prea știm să-l facem. Dacă toate acestea ar fi reglementate și urmărite, dacă în loc să construim clădiri noi le-am reabilita pe cele vechi cu o istorie în spate (și mă refer aici la Cantonul Jepi care încă nu se știe ce soartă va avea) poate noile drumuri de acces ar părea mai prietenoase.

 Unul din acestea este cel care unește Sinaia de Peștera (cu varianta spre Piatra Arsă din Șaua Dichiu) care are marele merit că nu a fost făcut de la zero ci este o reabilitare a unui drum forestier vechi. Asfaltat, e drept că fără parapeți prin unele locuri (însă nu am simțit lipsa lor) este accesul de vis așteptat de hotelierii și cabanierii din zonă. 

Urcând pe Valea Doamnele 

 După ce coboară din Șaua Dichiu, străpunge câteva păduri și ocolește Lacul Bolboci, drumul trece pe lângă o relativ proaspătă rezervație, Turbăria Lăptici, din imediata apropiere a cabanei Padina. Flora de mlaștină beneficiază de amenajarea unei pasarele de vizitare și de câteva panouri informative. Mult mușchi, ciuperci și, dacă vizita se desfășoară vara, poți vedea și flori de bumbăcariță, prietena noastră din Tinovul Mohoș. Ialomița, bine formată de pâraiele ce o alimentează în amonte, udă o latură a turbăriei, dând senzația de izolare a acestei altfel de lumi.  

Turbăria Lăptici 

 Pentru că vremea era ușor nehotărâtă și pentru că doream să facem un traseu nou, am ales ca de la Peștera să urcăm pe Valea Doamnele spre Vârful Bătrâna și de aici să ne întoarcem spre sud pe Drumul Grănicerilor ce străbate Grohotișul până în Șaua Strunga care urma să fie punctul de coborâre spre Padina. 

Valea Doamnele

 Ca de obicei, lăsăm mașinile într-o parcare neamenajată aflată vizavi de Hotelul Peștera și o pornim pe lângă Ialomița spre intersecția de trasee de la telecabină. Trecem pe la Salvamont să dăm binețe și să schimbăm două vorbe. Le spun traseul și îi asigur că nu vrem să rămânem peste noapte în vreun refugiu și că tura noastră de o zi se vrea a fi de relaxare. Ne urăm zi bună și plecăm în traseu.

Suind din Peștera 

 Urcarea de la Peștera la Omu o mai făcusem (coborârea de mai multe ori) și știam că este o zonă solicitantă fără a fi dificilă și că ne putem delecta cu o cascadă și cu Mecetul Turcesc, izvorul Ialomiței. Spre Bătrâna nu urcasem niciodată.

Coborând din Șaua Strunga 

 Plecăm de la Peștera pe bandă albastră, marcajul care însoțește Valea Obârșiei situată între Muntele Doamnele și Muntele Obârșia și care, după ce trece de Mecetul Turcesc, ajunge pe Vârful Omu. 

 Lăsăm această potecă să meargă înainte și apucăm pe traseul triunghi roșu care se desprinde în stânga pe valea Doamnele. 

 Urcușul e domol și nici nu apucăm să ne încălzim bine când ajungem la un pârâu pe care trebuie să-l traversăm. Pârâu este o denumire de alint deoarece debitul este destul de serios și ideea că ne vom uda picioarepe începe să prindă contur din ce în ce mai mult. Apa, care este Ialomița, trece grăbită făcând mici cascade într-un fel de pregătire a primelor chei pe care le formează, Cheile Urșilor. 

Ialomița, întâi mică, apoi mare 

 Fiind în căutarea unui loc cât mai prielnic începem să ne fâțâim în susul și în josul potecii printre niște brazi. Până la urmă fiecare trece cum poate, singur sau ajutat și ne regrupăm la picioarele Văii Doamnele. Vedem niște stâne pe versantul din dreapta necoborate încă la iernat. 

 Continuăm însoțiți de un alt pârâu (și de data aceasta denumirea se potrivește). Este vorba despre apa Doamnele care este al doilea afluent al Ialomiței, după apele din Valea Șugărilor. Traseul urcă încet încă vreun sfert de oră. Zările încep să se îngusteze pe măsură ce picioarele de munte încep să se apropie iar poteca începe să urce mai abrupt, iarba lăsând locul stâncilor. Vedem  o  cascadă (Cascada Doamnele) dar, deși am vrea să ne apropiem de ea, hotărâm să păstrăm cărarea marcată pentru a evita bâjbâiala și pierderea de timp. Nu suntem în întârziere dar se apropie prânzul și avem nevoie de o pauză de masă deoarece dimineață plecasem cu stomacul gol. 

 Urcăm susținut traversând zone cu risc pe timp de iarnă, valea căpătând aspect glaciar. Pe potecă se prelinge apa și cu siguranță în perioada de îngheț nu este foarte plăcut să mergi pe gheață sau zăpadă înghețată. Un ultim hop și panta cu înclinație mare ia sfârșit. În dreapta pârâul  s-a cumințit. 

 Găsim un loc la soare. Nu e frig dar mai adie vântul și este păcat să nu prindem ultimele raze călduroase ale toamnei. Mâncăm și ne cinstim cu puțină șampanie pe care am pus-o la rece în pârâul preschimbat în frigider. 

 Ne odihnim și apoi o luăm din loc. Cine ar fi crezut că de aici până în Șaua Bătrâna mai e doar o aruncătură de băț, ar fi trebuit să-și lanseze unitatea de măsură cu o tehnologie de ultimă generație. Din punctul La Obor culmile se domolesc, poteca noastră urmărește firul Văii Țapului care se continuă spre stânga până în Șaua Bătrâna. Pe dreapta lăsăm Valea Spinării care se cățără spre Vârful Guțanu.

 Dacă ne-am întoarce spre dreapta, ne-am îndrepta spre Omu, dacă ne-am hotărî să mergem înainte, după refugiul Bătrâna am coborî în Moeciu. Planul nostru însă este să mergem pe coama Munților Grohotiș, în stânga, pe vechiul drum al grănicerilor. Așa că ne folosim de scurtătura care ocolește Șaua Bătrâna și care ne duce direct în Șaua Țapului.

 Vedem primii turiști ai zilei care se deplasează în sens opus. Sunt un grup de tineri. Ne salutăm dar nu ne oprim la un strop de vorbă deoarece ei tocmai își luau masa iar noi, cu burțile pline de acum, ne mișcăm într-un ritm mai lent.

Babele

  Părăsim triunghiul și ne aliniem și noi cu banda roșie ce ne va însoți până în Șaua Strunga. Pășim astfel pe Drumul Grănicerilor, traseu de patrulare în perioada în care pe aici trecea granița dintre Principatele Unite (România Mică) și Transilvania (Imperiul Austro-Ungar). Cum Predealul era oraș de graniță, frontiera dintre cele două țări pleca spre Pichetul Roșu, trecând, bănuiesc, prin apropiere de Diham, urca apoi pe abruptul Bucșoiului până pe vârf, continuându-se spre vest și sud pe buza Văii Gaura spre Guțanu și Munții Grohotiș până în Șaua Strunga de unde cobora spre Fundata, conform hărții iosefine de la 1778.

Coștila și Obârșia 

  Drumul Grănicerilor, devenit traseu turistic, ocolește vârfurile neprietenoase și taie pe curbă de nivel muntele. Nu știm ce se întâmplă în Culoarul Rucar-Bran, ascuns privirii noastre, însă în Valea Ialomiței și sus pe platou este soare. Avem vizibilitate destul de bună. 

Platotul Bucegilor

 Vedem Babele, Piatra Arsă și toate culmile ialomițene de  pe platou. Ghicesc undeva Canionul Horoabelor. Nu știu cu siguranță dacă este acolo, dar putem să descoperim într-o vizită viitoare. 

Horoabe

 După ce înotăm puțin prin niște jnepeni, ajungem la câmpul de lapiezuri. Nu sunt la fel de mari ca cele din Ponor, dar sunt. În hălăduiala noastră am ratat marcajul, rămas undeva în dreapta, folosind niște cărărui făcute de alți drumeți înaintea noastră probabil aflați în aceeași situație. 

 Poteca nu este rea, practic ne ferește de un mic urcuș urmat de coborârea de rigoare, ocolind un vârf. Probabil am renunțat la o panorama, dar ne vom revanșa în curând. Suntem aproape de Șaua Strunga și avem, în sfârșit puțină vizibilitate spre Crai. Coborâm în șa unde ne întâmpină vântul. Nu prea tare dar suficient de prezent încât să mă întreb dacă nu cumva această trecatoate este opera lui.

Piatra Craiului

 Suntem într-un nod de trasee. Noi venim pe cel marcat cu bandă roșie care coboară de pe Vârful Omu și se continuă pe ultimele picioare ale Bucegiului (Dudele Mari și Mici) până în Curmatura Fiarelor, făcând apoi un salt în Leaota (și schimbându-și culoarea în albastru). Spre Culoarul Rucar-Bran coboară crucea roșie care se termină în Moeciu. 

Din Șaua Strunga 

 Spre Valea Ialomiței se ramifică banda roșie, traseu pe care vom apuca și noi în coborâre spre Padina. Ne oprim lângă refugiul Strunga  pentru un pic de odihnă și o cafea  proaspăt făcută. Cu siguranță a prins vremuri mai bune, dar este încă în picioare și poate să ofere adăpost pe vreme rea. 

Refugiul Strunga

 Deși stăm la soare vântul ne cam face să tremurăm, așa că ne strângem calabalâcul și pornim. Găsim un loc mai însorit pentru poza de grup și apoi ne îndreptăm către Padina.  Ajungem în zona de pășunat unde întâlnim, ce altceva, vaci. Dacă ar fi un pic mai cald am mai sta să ne umplem de liniște, de aer curat, de sunet de talangă. Dar ne grăbim pentru că în curând se va însera și vrem totuși să fie lumină când ajungem la mașini. 

 Până la Padina chiar a fost o aruncătură de băț, dacă poteca nu ar fi trecut prin fața cabanei nici nu am fi zis că suntem acolo. De aici rămânem pe drum și în 15 minute trecem pe lângă schit și urcăm la mașini. Nu suntem foarte obosiți și chiar mai prinem lumină pe drumul spre Sinaia. Dimineață ne-am oprit pentru câteva poze în Șaua Dichiu, acum timpul și ziua din ce în ce mai scurtă nu ne permit încă un popas.  

 În octombrie s-a sărbătorit Ziua mondială a muntior curați. Am serbat-o și noi cu ceva întârziere și, spre marea mea mulțumire, chiar am avut parte de poteci curate. Poate traseul nu este atât de umblat sau poate este umblat de cine trebuie. Sau poate am înțeles cu toții că ne putem căra gunoiul până la cel mai apropiat tomberon.