Sus, sus, sus la munte sus, prin aer portocaliu

Am ales ca tura de inaugurare a sezonului de vară să fie în Piatra Mare unde ai mai multe variante de trasee de o zi, însă prima opțiune rămâne întodeauna Șapte Scări. Dacă nu cunoști muntele, aici începi să-l simți,  dacă ți-a intrat deja în suflet aici începi să-l iubești și ajungi să-l respecți.

Am pornit toți cinci și jumătate pe Valea Șipoaia admirând natura trezită de primăvară.

 

 

 

 

 Mai sunt și întârziați care  sunt ciufuliți de somnul de peste iarnă.

Apele susură, soarele strălucește.

  

„Eu sunt copilul munților și prin păduri m-avânt”

Domnul Guido

Trecem de cascadă

 și găsim cadrul perfect

 pentru o poză de grup.  

Pentru că nu ne grăbim și stăm să admirăm gândăcei și floricele suntem depășiți de grupuri care își continuă drumeția. Exodul către natură pare să capete proporții biblice.

Profitând de pauza de odihnă a celorlalți, reușim sa intrăm printre primii în canion. Deși afectat de viituri (revăd Șapte Scări după 4 sau 5 ani) traseul se poate parcurge în siguranță. Da, scara cea mare cu 33 de trepte tot se mișcă, dar, de la mic la mare, o străbatem fără emoții.

Îmi promit ca următoarea investiție să fie un aparat de fotografiat  mai performant care să-mi permită mai multă acțiune. Însă investiția se anunță pe termen lung.

 Ieșim din canion

 și ne continuăm traseul spre cabană.

  

Mormăitul apei printre stânci rămâne în urmă. 

Forța apei.

La primul petic de zăpadă obligatoriu poză.

  

 Reușim să ajungem la Cabana Piatra Mare (uf, lipsa asta de antrenament !) pentru pauza de masă. Eu prefer apoi odihna activă și mișun prin împrejurimi. Văd Brașovul de sus (la propriu), câteva câmpuri de rapiță (e galbenă până aici) și nu uit de Vârful Piatra Mare. Îl salut de astă dată de la depărtare, de la fereastra fostei cabane care a ars în 1991. În umă cu 21 de ani petreceam un sfârșit de săptămână excelent aici … 

Toata stima, E.K.E. Săcele, pentru contruirea cabanei actuale !

Ne pregătim de plecare, dar nu putem rata poza cu mascota. 

                                                                                                                                        

Pentru întoarcere alegem banda roșie a Drumului Familiar (care împreună cu banda galbenă care ne-a ajutat să străbatem cele Șapte Scări dă o tentă de portocaliu întregii expediții –  fără aluzii politice, așa mi s-a parut a fi ziua la culoare).

Salutăm un pui de urs … 

E nici chiar așa, era un chow-chow vesel și prietenos.

Coborâm și ajungem la mașini. După mai urmează doar drumul spre casă unde ajungem obosiți si fericiți. Sau invers.

Salut trupa veselă din care am făcut parte și, țineți minte, este doar începutul.

Dragoș, Mihăiță, Mișu, moi, Dl Guido și Tibi 

Traseul din Piatra Mare

Ghiocei din zăpadă cu petale de soare

Tura de o zi pe Caraiman s-a nimerit a fi într-o zi superbă de început de primăvară. Eram deja cazați în Predeal așa că nu a durat mult și am ajuns în Bușteni.

A treia locomotivă electrică a fabricii Schiel

Cu emoții (era ceva vânt pe platou și plecările au fost amânate) am luat telecabina până la Babele. Este varianta sigură pe timp de iarnă, deși, financiar vorbind, reprezintă un risc pentru buget.

La 2.200 m soare și zăpadă.

Aveam ca variante Vârful Omu sau Crucea. Am ales-o pe a doua, așa, ca avanpremieră la Brâna Mare a Caraimanului pe care vrem să o călcăm în această vară.

Nu ne grăbim, mergem încet, salutăm Coștila surprinzător de senină

și fotografiem tot ce mișcă sau nu pe platou.

Zăpada este înghețată și traversăm cu grijă văioagele întâlnite. Valea Prahovei și Munții Baiului s-au abonat la o ședință foto, dezvelindu-se în toată splendoarea lor. 

Ultima coborâre până la monument (ridicat cu sprijinul Reginei Maria spun unii sau datorită lucrătorilor feroviari după alții) ne pune prea mari probleme și ne hotărâm să ne oprim aici și să admiram de la distanță. Crucea a fost ridicată cu mari eforturi în memoria luptătorilor răpuși de Primul Razboi Mondial. Construită între anii 1926 – 1928 la altitudinea de 2.291 m chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă (pentru a fi vizibilă din oraș) a fost inaugurată pe 14 septembrie, de Ziua Crucii.

Inițial a fost iluminată cu ajutorul unui generator aflat în soclu, iar din 1939 a fost racordată la sistemul energetic național.

După o perioadă de întuneric, în 2004 instalația electrică a fost repusă în funcțiune. Și să nu uit, arhitecții au fost români : George Cristinel și Constantin Procopiu.

Ne întoarcem la Babele, salutând în trecere Sfinxul și coborâm în Bușteni.





Ne dăm seama că nu am mâncat și ne hotărâm să rezolvăm problema la Cascada Urlatoarea. Cu ani în urmă, pe aici circulau primele locomotive electrice din România folosite la transportul materialului lemnos către fabrica de hârtie. De aceea traseul care ajunge la Cantonul Jepi se numește „Schiel”. Cascada este parțial înghețată, dar asta nu ne deranjează.

Este încă devreme când ajungem înapoi în Bușteni, așa că dăm o fugă și la Castelul Cantacuzino. Proprietarul actual (de origine germană) l-a cumpărat de la ultima moștenitoare, l-a recondiționat și l-a redat circuitului turistic.

Deși este folosit ca locuință particulară, castelul poate fi vizitat. Când am ajuns noi programul se terminase, așa ca ne-am mulțumit cu fotografii de exterior.

Îl punem pe lista cu „de făcut”, trebuie să vedem și picturile superbe din interior, reprezentând domnitori români. Acestea au rămas neatinse de transformarea comunista fiind ascunse, inspirat, sub o pânză roșie.

Am revenit în Predeal un pic mai bronzați și ne-am tratat oboseala cu un somn adevărat pentru care îi mulțumim Pensiunii Medieval.



Aceasta a fost plimbarea de mărțișor, pe zăpadă cu soare.