First we take Berlin (6) - Dem deutschen volke

Al doilea cel mai vizitat obiectiv din Germania este Reichstag-ul. Aflat la o azvârlitură de băț de Poarta Brandenburg, în partea liberă de socialism față de fostul zid al Berlinului, Reichstag-ul își îndeplinește, în sfârșit, rolul pentru care a fost construit în secolul al XIX-lea, acela de parlament al unei Germanii unite.

 

 

 

 

După 1872 nou înființata Germanie avea nevoie de un sediu generos și elegant destinat aleșilor poporului, considerându-se că toate sediile anterioare sunt neîncăpătoare.

S-a organizat un concurs la care au participat 103 arhitecți. Însă terenul ales pentru ridicarea clădirii era în litigiu și a trebuit să treacă zece ani până la soluționarea problemelor juridice, dărâmarea Palatului Raczynski și organizarea unui nou concurs care a fost câștigat de Paul Wallot cu un proiect neo-baroc care a fost preferat celor 200 de alți competitori. 

 

Reichstag-ul la sfârșitul secolului al XIX-lea (foto Wikipedia)





Lucrările, suplimentate de construcția unei cupole din oțel și sticlă, considerată vârf al tehnicii inginerești din epocă, au durat până în 1894 și au fost realizate cu banii plătiți de Franța ca daune de război.

Până la incendiul din 1933 care a distrus clădirea, parlamentul a funcționat în interiorul Reichstag-ului, de la balconul acestuia proclamându-se, după revoluția din 1918, republica germană.

Inscripția "Dem deutschen volke" (Popporului german) a fost adăugată în 1916, literele fiind turnate din bronzul tunurilor franțuzești capturate în războiul franco-prusac.

 

 

 

 

Incendiul din 1933 ale cărui cauze sunt incerte, a dat pretext naziștilor să suspende o serie de drepturi cetățenești, folosind Reichstag-ul pentru propaganda politică și în scopuri militare timp de 12 ani. 





Monumentul celor 96 de parlamentari de stânga și de centru deportați de naziști după preluarea puterii în 1933



 

Devenit simbol al Germaniei naziste, Reichstag-ul a fost supus bombardamentelor aliaților, Armata Roșie făcându-și un țel din arborarea drapelului național pe această clădire.

 





Reichstag-ul în 1945 (foto Wikipedia)









Steagul sovietic pe Reichstag (foto Wikipedia)





După împărțirea Berlinului, Reichstag-ul a devenit practic graniță între est și vest, zidul fiind construit la câțiva metri de clădire.

După îndepărtarea domului, care nu a mai putut fi salvat, au urmat etape de refacere parțială justificate de faptul că, după mutarea capitalei la Bonn, aici se ținea, o dată pe an, o ședință simbolică a parlamentului RFG.

 

 

 

Renovarea completă s-a realizat după unificarea Germaniei și a fost finalizată în 1999. Refacerea domului a fost controversată, însă proiectul, modul de realizare și simbolurile ascunse în acesta au închis gura cârcotașilor.

 

 

 

Domul simbolizează unificarea Germaniei, fiind construit din sticlă și oferă o panoramă de 360 grade, consfințind rolul de capitală recâștigat de Berlin, oraș aflat în inima unei națiuni renăscute.

Un sistem de oglinzi în formă de con așezat în centrul construcției redirecționează lumina naturală astfel încât Reichstag-ul folosește energie verde, un model al dezvoltării durabile - grija față de mediu.

 





Sistemul de oglinzi





Efectul nociv al razelor soarelui este atenuat de un scut controlat electronic.

Din dom se poate vedea holul principal al parlamentului, arătând că transparența este o condiție a funcționării democrației.

 

 

 

Dar cheia de boltă a întregului ansamblu o reprezintă cele două pasarele, una pentru urcare si alta pentru coborâre, pe care ajungi până în vârful cupolei. Astfel se demonstrează că poporul este deasupra guvernanților.

 

 

 

Reichstag-ul se vizitează gratuit, cu înregistrare prealabilă pe baza cărții de identitate, în grup organizat și însoțit, iar intrarea în clădire se face prin porți speciale care te scanează mai ceva ca la aeroport. Ești verificat după buletin (și ar fi bine să semene încă fotografia cu originalul), căutat pe listă, studiat îndelung daca ai venit dintr-o țară exotică (așa cum mi s-a părut a fi România pentru Germania, auzind în Berlin toate limbile pământului, mai puțin româna).

 

 

Însoțitorul te conduce până la lift. De aici, pe acoperiș de unde poți admira Berlinul.

A fost foarte util audio-ghidul, gratuit și el.

 





Palatul culturii poreclit stridia gravidă





Vizitarea domului începe cu expoziția de fotografii ce însoțesc istoria Reichstag-ului. Cu imagini sugestive și comentarii pertinente sunt prezentate toate momentele grele, incerte și blamate prin care a trecut parlamentul german. 





Mașina de spălat sau sediul cancelarului german





Audio-ghidul pornește automat în momentul în care ai pășit pe prima pasarelă.  

 





Carillon-ul și Tiergarten





 

Îți oferă o mulțime de amănunte și te îndeamnă să te oprești din loc în loc și să privești prin cupola de sticlă. 





Gara Hauptbahnhof





Îți prezintă principalele clădiri și monumente împreună cu istoria lor. 





Turnul de televiziune din Alexanderplatz și Camera de Comerț





Poarta Brandenburg, ambasadele, Domul, Turnul de televiziune din Alexanderplatz, Insula Muzeelor, Chatite - cel mai mare spital din Germania, celebra Hauptbahnhof, sediile guvernului și al cancelariei germane, parcul Tiergarten, Coloana Victoriei și Carillonul - al patrulea ca dimensiune din lume, Postdamer Platz, Conservatorul și Memorialul evreiesc. 





Poarta Brandenburg









Postdamer Platz și Conservatorul









Coloana Victoriei





 

Că Germania a suferit enorm după război se vede din greutatea cu care și-au restaurat clădirile și după locurile, încă goale, unde înainte de cumplitele bombardamente, existau clădiri de importanță strategică.

 

 

Ce am admirat cel mai mult în cele trei zile pe care le-am petrecut în Berlin a fost faptul că războiul și nazismul sunt subiecte discutate fără patimă și sentiment de vinovăție ci cu responsabilitate, asumare și înțelepciune pentu viitor.

Asta înseamnă să știi să înveți din greșeli.  

Întodeauna Mălăiești !

Mi-a fost tare greu să încep povestea aceasta. Până acum a fost simplu : am mers acolo, am văzut asta, uite pozele, ce de amintiri.

Acum însă vreau să scriu despre locul cel mai drag mie, acolo unde încerc să ajung în fiecare an.



Cabana Mălăiești

Când Bucegii dau zvon de piatră și izvoare

Oriunde ai fi răspunde la a lor chemare

Valea Mălăiești

Am cunoscut veche cabană Mălăiești în primăvara lui `92 în prima mea drumeție adevărată. Altă vârstă, alte vremuri …

După ani, am regăsit-o pe cea nouă și, odată cu ea și liniștea extraordinară a iubitorului de munte.



Țara Bârsei (foto Cătălin Milea)

După ce îți omori plămânii și îți alergi inima suind de la Gura Diham spre Poiana Izvoarelor, după Pichet Roșu ești răsplătit pe deplin pentru efortul făcut. Take Ionescu te duce ușor pe Bucșoiu, arătându-ți toată splendoarea Țării Bârsei cu Râșnovul, Dihamul, Forbanul, Trei Brazi și un pic mai sus, Poiana Secuilor.

Cabana Diham

Toată distracția durează cam două ore și jumătate iar de la Prepeleac până la cabană îți mai stau în cale câteva lanțuri și două treceri mai spectaculoase. Iar când dai cu ochii de Padina Crucii, ai ajuns.

Take Ionescu

Padina Crucii

Mălăiești are istorie. Asociația Transilvăneană a Carpaților (SKV) a ridicat prima cabană în 1882, în zona „La Blide”, adică undeva pe la 1.570 m altitudine. Nu cred că întâmplător a fost prima cabană a Bucegilor. Valea Mălăiești are o măreție aparte pe măsura statutului de vale glaciară. Până în 1924 cabana a suferit în urma unui incendiu (1897, refăcută anul următor) și a unei avalanșe (1923).

foto Wikipedia

Reconstrucția din 1924 s-a făcut pe actualul amplasament, aflat cu 150 m diferență de nivel mai aproape de Vârful Omu. Pe această cabană am cunoscut-o și eu. Dar nici la 1.720 m Mălăieștiului nu i-a fost mai ușor : incendiu în 1998, reconstrucție în 2006-2007, avalanșă în 2007 și apoi restaurarea în forma actuală.

Cabana Mălăiești

Că este un loc iubit stau dovadă cupa de schi alpin și festivalul folk ce se desfășoară aici în fiecare an, prima la început de primăvară iar al doilea în miezul verii.

Să mă relaxez după traseu în fața cabanei, privind treptele văii glaciare și așteptând ca soarele să treacă de Padina Crucii și să trimită ultimele raze pe Bucșoiu ca să anunțe prin culori de poleială sfârșitul zilei, este ceva de care nu mă voi sătura niciodată.

Valea Mălăiești

Respir, privesc, tac și ascult liniștea.

Postăvarul și Piatra Mare

Indiferent dacă ai venit pe Glăjerie sau pe Take Ionescu, Mălăieștiul îți satisface gustul de aventură tentându-te cu trasee ofertante.

Valea Mălăiești

În timpul iernii, pe Glăjerie poți ajunge la Mălăiești fie dinspre Râșnov, fie de la Diham. Traseul este frumos, însă un pic mai gâfâitor decât Take. Acesta din urmă mi se pare a fi unul din cele mai frumoase trasee din Bucegi însă este rezervat anotimpului cald datorită văilor pe care le traversează.

Vârful Omu

De la Mălăiești spre Vârful Omu poți ajunge luând cu asalt valea glaciară. Timizilor le recomand traseul de vară, cu șerpuirile lui line. Ceilalți pot să aleagă varianta Hornului Mare.

Hornurile Mălăiești

Iar de sus, ce priveliște !

Piatra Craiului

Bucșoiu îți oferă Brâna Caprelor iar dacă te cocoți pe Padina Crucii și cobori în Valea Țigănești, te întâmpină lacul de nival cu același nume de la care traseele se despart spre Bran și spre Vârful Scara.

Lacul Țigănești (de jos)

Lacul Țigănești (de sus)

Este o liniște ca de început de lume și de pe Padina Crucii îi poți auzi pe cei de la cabană ca și cum ar fi lângă tine.

Valea Mălăiești  (foto Cătălin Milea)

Niciodată, dar niciodată nu mi s-a întâmplat ca pe Valea Mălăiești să nu văd capre negre. Fie că erau sus, în siguranță, pe brânele Bucșoiului, fie că au stat ascunse prin locuri doar de ele știute până am început să urcăm prin Hornul Mare, ieșind apoi surprinzător de aproape și continuându-și drumul, caprele negre nu au lipsit niciodată.

Căpriță (foto Cătălin Milea)

  

Cabana a fost modernizată. Poate că s-a pierdut din farmecul uscatului bocancilor pe lângă sobă, dar a căpătat un plus de siguranță. Poate astfel alternanța foc-zăpadă a distrugerilor va fi întreruptă.



Cabana Mălăiești (foto Cătălin Milea)

Se mănâncă bine și vin oameni de calitate. Se poate campa și lângă cabană, singura problemă rămânând apa, mai ales într-un an secetos.

Valea Mălăiești

Ideal este ca rezervările să fie făcute din timp și să fie confirmate cu câteva ore înainte de sosire.

Acum un an, într-una din escapadele noastre, am asistat la sărbătorirea unei zile de naștere. Montaniarda, ajunsă la respectabila vârstă de 70 de ani, venise la Mălăiești împreună cu familia și prietenii. Tot respectul !

Poate este locul, poate sunt oamenii, poate amintirile și nostalgia și cu siguranță toate la un loc fac din Mălăiești cea mai frumoasă cabană.

Bucșoiu -  Valea Mălăiești - Padina Crucii - Valea Țigănești

Dacă ai un dor ce te frământă

Nu căta că-i drum obositor

Hai, prietene, cu noi pe stâncă

Pe cărările Bucegilor

Postăvaru

„ – Bună dimineața, sunt Mihaela. Am rezervare la dumneavoastră. Acum pornim în traseu, ne vedem după-amiază”

Valea Țigănești

Ghid de utilizare a echinocțiului de toamnă

Anul acesta am avut o toamnă frumoasă. În toată luna septembrie doar două zile au fost reci, închise și ploioase. Dar și acestea s-au răzbunat, aducând un sfârșit de săptămână superb.

 

Pentru că aceste clipe sunt prețioase și vor valora aur în momentele friguroase ale iernii, când un drum în natură va semăna cu o expediție polară, ne-am încropit o trupă veselă și ne-am plimbat prin Ciucaș în cea mai frumoasă zi de toamnă petrecută până acum pe munte.

 

Cu doar o săptămână înainte fusesem tot la Muntele Roșu pentru o gură de aer și i-am văzut în acțiune pe participanții la Ciucaș Trail Running. 

Au fost trei probe : maraton, semi și ultra. Peste 700 de persoane s-au întrecut pe 22, 42 și 100 de km, iar impresii și fotografii puteți găsi aici.  

Eu când merg în excursie ?

Traseul de semimaraton a fost și sursa de inspirație pentru tura noastră.

Pentru că ne doream o ieșire ușoară, de plimbare, am ajuns motorizați până la Muntele Roșu pe acel drum infernal. 

 

De acolo am început să urcăm, abatându-ne de la traseu pentru câte o fotografie sau un pumn de afine. 

 

Încet, încet, am ajuns pe Vârful Gropșoarele, al doilea ca altitudine după Ciucaș (doar 1.883 m). 

Sus pe vârf am făcut o pauză pentru masă, odihnă și bronz. 

Mi-am adus aminte cum, în urmă cu 3 ani și ceva, prânzul pe Gropșoarele s-a rezumat la o jumătate de măr mâncată în grabă, cu ochii pe fulgerele și tunetele care se apropiau. Am coborât atunci rapid pe Zăganu și ne-am întors la Muntele Roșu fără a fi udați de ploaie, apele ocolind culmile pe care ne preumblam și răzbunându-se pe Tabla Buții.

 

De această dată vremea a fost excelentă. 

 

Am avut noroc de o zi caldă și însorită, fără a fi supărătoare. 

 

Cerul a fost senin și, deși lumina nu a fost atât de puternică așa cum este într-o zi de vară, am avut parte de maxima panoramă posibilă. 

Ne înconjurau Vama și Întorsura Buzăului, Tabla Buții, Cheia și Valea Teleajenului, Munții Grohotiș, Neamțului și Baiului, iar undeva în zare, mai aproape decât aș fi crezut că sunt, Munții Bucegi, Piatra Craiului și Iezer-Păpușa.

Paradoxal, pentru această imagine de neuitat, vinovate au fost ploaia și ninsoarea care au încercat munții cu două-trei zile mai devreme și care au curățat aerul de tot praful verii, lăsând pe culmi mici arvune pentru frigul ce va veni.

 

La întoarcere am ales drumul prin Șaua Gropșoarele și Șaua Chirușca până la Cabana Ciucaș (pe care o voi numi mereu așa, deși arată a hotel în toată regula).

Acest traseu pe care nu-l mai parcursesem a fost ușor și frumos, poteca străbătând pădurea înainte de a ieși în coasta cabanei. 

Iar de la Ciucaș am urmat drumul ultracunoscut către Muntele Roșu și apoi către casă, bucurându-ne de bucățica de autostradă.

Dacă la începutul verii am vrut să vedem, fără prea mare succes, de ce e roșu Muntele Roșu, bucurându-ne doar de un Verde de Ciucaș, acum am avut parte de culori de toamnă în ultima zi încă egală cu noaptea.

Deci, se ia un echinocțiu, se adaugă niște oameni veseli, se amestecă câteva ore în sensul traseelor și se servește cald.