Sarea în bucate

Întâmplarea a făcut ca escapada de ianuarie prin care am inaugurat noul an de hoinăreală să ne apropie, din nou, de ținutul Harghitei. Am ales Praidul (Parajd pe celelalte plăcuțe) pentru că : nu-l vizitasem niciodată, avea o salină de comparat cu cea din Turda (Slănic Prahova, fă-ți temele că urmezi !), este aproape de Sovata și de lacurile ei iar pensiunea care a făcut oferta a fost irezistibilă.

Am plecat joi dimineață, fără grabă, și nu ne-am dezmeticit decât când am ajuns la Predeal. Pe aici venise iarna. Ne-am oprit la Dâmbul Morii pentru o bulgăreală mică, cât să-ți dezmorțești picioarele. Ningea iar Piatra Mare își pusese căciula de nori în cap.

Am ocolit Brașovul și ne-am continuat traseul până la Rupea Gară unde am părăsit drumul european pentru unul județean care ne-a condus printr-o ninsoare de poveste, cu fulgi mari, pe tarâmuri frumoase până la Odorheiu Secuiesc. Am trecut prin sate, unele cu nume nostime, fiecare din ele având câte un monument istoric declarat și recunoscut : biserica fortificată. Majoritatea le-am văzut închise, dar probabil că pe o vreme mai prietenoasă pot fi vizitate fără probleme și în timpul săptămânii.

De la Odorheiul Secuiesc până la Praid sunt cam 40 de km. Șoseaua trece prin zone împădurite ce păreau acum ca de zahăr. Cu sigurantă ninsese mult în zilele precedente și fără viscol, așa că nu se stricase nimic din frumusețe.

După Corund (centru renumit pentru ceramică) urmează două Ocne, una de Sus pe drumul județean și alta de Jos, un pic mai la vale, apoi vine Praidul. Cu puțin ajutor bilingv am găsit pensiunea Ștefania.

"Tessék, tessék" și ne-am întors în timp, în cel mai tradițional mod cu putință. Pensiunea porților deschise poate fi considerată muzeu.

Majoritatea pieselor expuse sunt autentice, de la ștergarele de mândrețe ce depășesc 80 de ani, farfuriile centenare cu flori, fructe sau cocoși, roțile de tors și mobilier care, chiar și atunci când nu este original, respectă tradiția picturilor cu flori în culori vii.

Colecțiile sunt expuse în camere, pe holurile de acces, pe pereții exteriori ai casei și șopronului și chiar și în curte.

Sobe, suporturi de umbrele, mașini de cusut și călcat, greble, topoare, țesale, clopoței, ceasuri și veșminte bărbătești, lămpi, căruțe, coarne de cerb. Sunt fascinante, chiar dacă par atârnate fără noimă sau risipite prin curte. Cu siguranță că este o plăcere deosebită să petreci o bună bucată din zi în curte pe timp de vară, printre flori, lângă lac. 

Ziua de vineri a fost dedicată salinei. Accesul este facilitat de un autobuz (obligatoriu) și astfel cei 1.250 m până la nivelul vizitabil se parcurg intr-o clipă. Urmează o coborâre prietenoasă pe scări de lemn prevăzute din loc în loc cu porți pentru păstrarea microclimatului salinei.

Târnava Mică



Muzeul minerului

Și aici începuturile mineritului sunt legate de romani. De-a lungul timpului sarea a constituit un bun de mare preț iar dreptul de exploatare a constituit un privilegiu acordat, cu întreruperi, sașilor și secuilor. Suspendarea acestuia a dus la revolte și răscoale (ați auzit de Gheorghe Doja) iar Mihai Viteazu a fost susținut de localnici în urma promisiunilor făcute asupra acestor drepturi.

 După 1600 alegerea conducătorului Transilvaniei era condiționată de exploatarea de sare. Imperiul habsburgic a declarat sarea monopol de stat iar exploatările au căpătat un aer din ce în ce mai modern. De la exploatarea romană de tip amfiteatru, de suprafață, s-a trecut la cea subterană în săli în formă de clopot (mina Jozsef). Sarea era ridicată la suprafață cu ajutorul crivacului cu cai. Din 1787 sarea de la Praid devine proprietatea trezoreriei de la Viena.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea se mai deschide o sala în formă trapezoidală (mina Paralelă), una din cele mai mari excavații subterane. În 1949 apare mina Gheorghe Doja iar transportul sării către suprafață s-a făcut pe cale ferată până în 1970 când acesta a fost preluat de autobasculante.În 1991 s-a deschis un alt orizont de exploatare, sectorul Telegdy.

Zăcământul de la Praid este unul dintre cele mai mari din Europa, cu diametru de 1,2 - 1,4 km și o adâncime de 2.700 m.

Orizontul 50, aflat la 120 m adâncime este locul bazei de tratament. Aerul de aici are un grad mare de puritate, o umiditate relativă ridicată, o temperatură constantă (cam 15 °C) și o viteză scăzută de circulație, Praid oferind astfel cele mai bune condiții naturale.

Unelte de minerit

Salina are amenajate spații de joacă pentru copii și de recreere pentru adulți (nu lipsesc televizoarele sau internetul), un muzeu, o capelă în care se țin slujbe ortodoxe, reformate și catolice iar spre ieșire, un bar (mai bine zis cafenea-ceainărie căci lipsește alcoolul), un magazin cu suveniruri și produse din sare și un restaurant (un fel de cantină un pic mai evoluată).

Unelte de minerit din epoca modernă

După patru ore de hălăduială ne-am urcat în același autobuz care ne-a readus la suprafață la timp pentru a prinde o nouă rundă de ninsoare. Pentru încă vreo două ore ne-am plimbat prin Praid și am găsit intrarea în traseul Canionul de sare. Așa, pentru la vară...

Sâmbătă fu Sovata, loc tămăduitor menționat pe la 1597.

Stațiune din 1850, Sovata are o salbă de lacuri sărate, unele din ele foarte tinere. Cel mai cunoscut este lacul Ursu (medve-tó), urmat de Aluniș, lacurile Roșu și Verde, Paraschiva (cel mai nou, format prin 1980) și Mierlei la care se ajunge pe un traseu prin pădure.

Lacul Ursu



Lacul Paraschiva



Lacurile Roșu și Verde

Lacul Șerpilor este pe cale de dispariție din cauza colmatării, fiind singurul acoperit integral de zăpadă. Nu lipsește nici muntele de sare. A fost o reală plăcere să le vizităm pe toate, fiind primii turiști care s-au încumetat să taie potecă prin zăpadă, cu excepția unei căprioare mai harnică.

Lacum Aluniș



Prin pădure



Căprioara harnică



Lacul Mierlei



Lacul Ursu

După atâta saramură am hotărât să înghețăm puțin și pe pârtia de schi și așa am aflat că, undeva mai sus în munte, zăpada se măsoară cu metrul.

Pârtia Aluniș arăta decentă, cu un telescaun funcțional și vizitată de ceva lume fără a fi aglomerată. De dificultate medie, are o lungime de 1.100 m și o diferență de nivel de aproximativ 400 m. Nu-i rău deloc !

Duminică ne-am despărțit de gazdele noastre cu promisiunea că vom reveni pentru a vedea fața de vară a Praidului. A urmat un drum monoton prin Sighișoara și Brașov pe o vreme închisă care nu ne-a îmbiat la popasuri.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Gyerekek jóéjt !
(Noapte bună, copii !)