Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

duminică, 19 februarie 2012

Povești la gura sobei

Pentru că iarna de pe-afară a început să fie suficientă și pentru că mă cam arde talpa de o plimbare iar condiții de hoinăreală nu sunt, am început să visez la vacanța 2012. Ca de fiecare dată am început cu un remember al anilor trecuți, la vedere de această dată.
Primul an în care ne-am pus picioarele la spinare, ne-am suit în Pepito, am dat cheie și am plecat în lumea largă a fost 2009. Gândisem atunci o vacanță cu locuri cunoscute și altele noi, peșteri, rezervații, istorie și artă. Începeam cu Mânăstirea Dintr-un Lemn și continuam cu Peștera Muierii, Târgu Jiu, Mânăstirea Lainici, Hațeg cu rezervația de zimbrii, biserica Densuș, cetățile dacice, Deva,  Detunatele, ghețarul de la Scărișoara și Peștera Urșilor.
A fost o vacanță reușită, cu vreme bună, cu multe întâmplări nostime și multe surprize. La Hațeg ne-am plimbat printre zimbrii suficient de aproape de pui ca să simțim iritarea mamelor, de biserica Densuș aflasem cu puțin timp înainte de plecare așa că am considerat-o a fi un bonus consistent, la Detunatele l-am cunoscut pe cel ce spunea că este adevăratul nepot al Fefelegii lui Agârbiceanu (o poveste lungă pe care am aflat-o de pe alte bloguri, omul în cauză având o viață zbuciumată, dar o mare admirație pentru locurile natale și pentru natură, fiind în stare să ne descrie în amănunt potecile și priveliștile din punctele de belvedere), ne-am simțit stăpânii ghețarului de la Scărișoara fiind singurii vizitatori, la Peștera Urșilor l-am cunoscut pe cel ce a descoperit-o, dar locul cel mai de preț a fost Sarmizegetusa Regia. Nu-mi aduc aminte să mă fi simțit mai bine în altă parte. Totul acolo a fost la superlativ : cerul mai senin, păsărele mai gureșe și mai talentate în triluri, ferigile mai mari și fragii mai dulci. Aștept să vină rândul unei noi vizite pe care mi-o doresc mai lungă.
Comentariile care însoțesc pozele sunt, parțial, cele pe care le-am scris la vremea respectivă. Pentru că atunci nu am reușit să finalizez proiectul, de la Sarmizegetusa și până la Detunatele, povestea încropită în prezent trece printr-un filtru de aproape trei ani.

***
Mânăstirea Dintr-un Lemn (biserica veche) ridicată în secolul al XVI-lea din lemnului unui singur
stejar.



Prima atestare documentară : anul 1635



Spre lumea ascunsă.


Săpată de apele Galbenului, peștera are o lungime de 3.566 m și se bucură de un trecut bogat.


Declarată rezervație speologică în 1955, a fost electrificată în 1968, premieră națională


În vremurile trecute, atunci când barbații locului îi înfruntau pe năvălitori, bătrânii, copiii și femeile se ascundeau în peșteră.



Sala Turcului



Domul Mare din Sala Turcului



Pe urmele liliecilor



Pielea de leopard din tavanul Sălii Bolților


Este un desen schițat în stâncă cu particule fine de nisip și argilă


Cheile Galbenului



Cheile Galbenului (din nou)




"Creează precum respiri" spunea Brâncuși. Respira românește, așa că au apărut Coloana Sacrificiului Infinit ...




... Monumentul Întregirii Neamului ...


... și Masa Apostolilor Neamului



Acestea se pare că sunt adevăratele semnificații ale "Trigemenii"


Mânăstirea Lainici este așezată în defileul Jiului.


După tradiție, Sfântul Nicodim ar fi construit un schit de lemn aici. Documentele istorice apar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.



Numele de Lainici ar deriva fie de la denumirea unui trib geto-dac (al lailor) fie de la "lainos" (de piatră, în greaca veche) cu traducerea de "trecătoare prin munți de piatră".


Până în anul 1880, când meșteri pietrari italieni au tăiat drumul prin defileul Jiului, mânăstirea era izolată total, într-o sihăstrie dedicată vieții monahale.


În Mânăstirea Lainici a stat ascuns Tudor Vladimirescu, deghizat în călugăr, fiind urmărit de turci. Mânăstirea a avut de suferit, fiind devastată de acestia.


Până în anul 1880 trecătoarea principală între Oltenia si Transilvania era "Drumul lui Mihai Viteazu" (Pasul Vulcan) locul pe unde a trecut domnitorul Țării Românești în 1600 atunci când a unit Principatele Române.



Lângă Hațeg sunt zimbrii ...


... zimbrii ...


... zimbrii.



Despre Densuș se spune că este cea mai veche biserică din țară. 
 
 
 
Fiind situată în imediata apropiere a celelaltei Sarmizegetuse (cea Ulpia Traiana) a fost ridicată cu materiale provenite de la construcțiile romane. 
 
 
 
 






 Indiciile sunt pretutindeni și culminează cu cei doi lei așezați pe acoperiș, deasupra altarului.
 
 

 
Și un pic de Retezat pe drum, să ne țină de urât.
 
 
 
 
La Sarmizegetusa am ajuns pe seară, după ce am parcurs un drum destul de lung și suficient de dificil care, spre surpriza noastră s-a terminat în poarta cetății. [Am aflat că lucrările de amenajare a drumului aflate atunci în plină desfășurare s-au finalizat]. 
 
 










 
 
 






 
 
 După vizita de seară a urmat cea de dimineață făcută pe un fond sonor de excepție asigurat de un păsăret gureș, pus pe întrecere. Poate avea și primăvara vreo vină.
 
 






 
 
Pe lângă Sarmizegetusa, unde am întâlnit firigi ce aproape îmi depășeau înălțimea, am vizitat și cetatea Costești aflată foarte aproape de zona locuită, dar și cetatea Blidaru, bine așezată la vreo două ore de cărare bătută doar cu pasul. Și buni sunt fragii de Costești...
 
 




 
 
În drum spre Detunatele ne-am oprit la Deva, am salutat gimnastele și cetatea aflată într-un proces de restaurare. Dacă din ziduri nu am văzut tare mult, peisajul privit de la înălțime a meritat efortul fizic de a urca pe jos și efortul financiar de a coborî cu gondola. 
 
 
 
 
La Detunatele ajungi prin cimitir. L-am lăsat pe Pepito la odihnă și călăuziți de trei femei în vârstă, ușor fudule de-o ureche (fiecare de a ei, firește), am urcat pe o potecă ce se contura prin cimitirul satului. Poteca s-a dovedit o scurtătură și a fost de preferat drumului rupt de tăietorii de lemne. 
 
 
 
După vreun sfert de oră de urcuș destul de obositor, am ajuns la o cabană, cu o curte generoasă în care se putea campa. Aici l-am întâlnit pe nepotul Fefelegii. Ne-a dat o mulțime de instrucțiuni, ne-a explicat pe o poză veche, ce o avea înrămată pe perete, de unde și ce putem vedea și ne-a invitat ca la întoarcere să-l vizităm. Ne-am apropiat cum am putut de coloanele de bazalt deoarece informațiile nu s-au lăsat reținute decât până la "pomul ăla mare, unde faceți la stânga". Iar când ne-am întors, omul plecase cu alte treburi.
 
 
 
În dimineața următoare Pepito gâfâia greu urcând, cot la cot cu basculantele, drumul spre ghețar. Și în Gârda de Sus se modernizau drumuri, așa că este posibil ca acum accesul să fie mult mai facil.  

 

Gârda de Sus, Apuseni


Este prima peșteră din România declarată monument al naturii.


Depozitul de gheață fosilă este cel mai mare din țară (75 mii metrii cubi) are o vârstă de 3.500 ani.


Este un ghețar de aven.


Se vizitează partea superioară a ghețarului, Sala Mare și Bisericuța (Altarul).


Deși sunt influențate de anotimp și pot dispărea de la un an la altul, stalacmitele pot atinge 10 m înălțime.


Apuseni de Alba


Situată în comuna Chișcău (Bihor), Peștera Urșilor a fost descoperită în 1975, în urma detonării explozibilului pentru cariera de piatră din zona.


Salvată cu greutate de la distrugerea din interese economice de către speologii clujeni, peștera este activă și de aceea ecosistemul ei este protejat prin amenajări de standard mondial.


Este una dintre cele mai spectaculoase peșteri din România și pe lângă sectorul deschis vizitatorilor (cu o lungime de 488 m), galeria inferioară are statut de rezervație științifică.


Este una dintre cele mai spectaculoase peșteri din România și pe lângă sectorul deschis vizitatorilor (cu o lungime de 488 m), galeria inferioară are statut de rezervație științifică.


Racheta


În urma cu 15.000 de ani era accesibilă și locuită de urși de peșteră. Cel mai probabil, în urma unui cutremur, un numar mare de animale a rămas blocat înăuntru, de aici și numele de Peștera Urșilor.


Se spune că, speriat de zgomotul produs, ultimul urs de peșteră a încercat sa scape printr-o gaură din tavan, dar a rămas înțepenit.


Sfatul Bătrânilor


Lacul cu nuferi


Peștera Urșilor a fost punctul final al călătoriei noastre. De aici ne-am retras în inima Sălajului, apoi, după câteva zile, am pornit pe drumul Bucureștilor. 
Mai trebuie să fac o precizare : nepotul Fefelegii se numește Gheorghe David, zis Vetălău, este miner pensionar din Valea Jiului și s-a făcut cunoscut prin ospitalitatea sa. Promovează cu drag zona, unică în Europa de altfel și face niște plăcinte buciumănești extraordinare, plăcinte pe care noi le-am ratat. Deocamdată...