Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

vineri, 11 aprilie 2014

Povestiri despre nord - 9 - Cum i-am cucerit pe Orientali

Inițial, când îmi făcusem planurile de concediu, mi-am propus să ajung în Maramureș (pentru că tot amânasem de vreo doi ani) și să urc în același sezon cele mai înalte vârfuri din fiecare grupă a Carpaților românești. 


Cum am ratat Moldoveanu și am renunțat la Curcubăta Mare, am povestit aici.


Îmi rămăseseră astfel Munții Rodnei cu Pietrosul lor de 2.303 m, pe care doream să-l cuceresc.


Planul era să stăm la Borșa în campingul cu același nume și să ne petrecem cât mai mult timp pe munte.


Aveam în program Cascada Cailor, dar și o excursie cu mocănița.


După ce i-am vizitat pe Rebreanu și Coșbuc, ne-am cazat spre seară în Borșa într-unul din cele mai primitoare campinguri pe care le-am văzut.


Kris, belgianul cu origini flamande și Lenuța, soția sa, știu să facă o atmosferă intimă și prietenoasă.


Noi am preferat cortul însă pentru cazare există și căsuțe și locuri în pensiune, iar mesele se pot comamda, contra cost, cu o zi înainte.


Prețurile sunt bune, mai ales că ai acces la utilități (curent electric, baie, bucătărie dar și net gratuit) iar modernizarea spațiului este preocuparea constantă a proprietarilor.


Ca și concluzie, pe scurt, la Camping Borșa ajungi client și pleci prieten, așa cum ne-au dovedit-o și ceilalți locatari provizorii veniți și reveniți din Olanda, Germania și Polonia.


A doua zi am plecat cât mai de dimineață am putut spre Pietrosul Rodnei. L-am folosit pe Pepito până la schit, drumul fiind bun spre foarte bun, mai ales că fusese proaspăt asfaltat pe aproape jumătate din lungime.



Traseul până în vârf presupune parcurgerea unui drum forestier, pe alocuri foarte degradat, până la stația meteo de la Iezer apoi poteca turistică până la lac și asaltul final al căldării glaciare.

Partea cu drum forestier reprezintă 2/3 din tot traseul și este una din cele mai obositoare bucăți parcurse de mine. 


Panta nu are o înclinație foarte mare, dar îți ia aerul într-un mod asemănător urcușului de la Gura Diham spre Poiana Izvoarelor.

Partea bună de care am beneficiat a fost că afinele erau multe și coapte. Nu ne-am grăbit, fiind protejați și de vreme, o zi ușor noroasă.


Când am ajuns în căldarea glaciară, aproape de stația meteo, am început să simțim și vântul. 
Mmm, iar un munte puțin prietenos și uite, ceața și norii ne încurcă iar planurile. Pietrosul își trăsese căciulița pe cap.

Lipiți de bolovanii de lângă lac, ne-am luat prânzul, cam zgribuliți și într-o ipostază romantică, ținându-ne în brațe.

Într-un moment de bunăvoință Rodna și-a gonit cețurile și noi am început să urcăm cu multă hotărâre.


Poteca înconjoară pe curbă de nivel lacul și apoi se avântă curajoasă în serpentine până în șa.

Eram hotărâți să atingem vârful din două motive : avusesem deja un eșec în Făgăraș și, având în vedere distanța, o altă excursie în nordul țării se anunța destul de îndepărtată.

Urcușul nu a fost dificil, fiind presărat cu mici cadouri pentru curajoși.

Lacul Iezer, de la o anumită altitudine și poziție, are forma României. 


Ne-am oprit și ne-am uitat de nenumărate ori la harta albastră.

Pe lângă florile ce ne însoțeau cărarea, la un moment dat, când încă nu trecusem de grohotișuri, ne-a tăiat calea o familie de marmote. 





Cred că am stat aproape o oră urmărindu-le jocul.






Ajunși în șa am avut puțin timp să admirăm peisajul. 


Spre nord, atât spre Pietrosul Rodnei cât și spre Piciorul Piatra Albă, dar și spre sud spre vârfurile Rebra și Buhăescu, vizibilitatea era acceptabilă.

Ne-am grăbit spre vârf deoarece se anunțau din nou nori.

Din șa până pe Pietrosul Rodnei nu am făcut mai mult de 10 minute.

Au urmat fotografiile de rigoare, cifrele 2, 3, 0, 3 fiind în prim plan. 


După ce am arborat tricolorul și am legat panglică special adusă pentru asta (lucruri pe care vreau să le fac ori de câte ori ajung pe un vârf) ne-am căznit să vedem Borșa prin nori și ceață.



Se spune că într-o zi senină, de pe Pietrosul se vede Baia Mare. Ei bine, vom verifica altă dată acest aspect.


Poze, poze, poze, ne-am întors în șa, nori și ceață, coborâm și în căldarea glaciară superioară dăm de căldură.

Ne-am întâlnit cu diverse grupuri (germani, polonezi și români) echipate pentru înnoptat pe munte și care, de altfel, s-au oprit în zona de campare de lângă Iezer. 


Se plângeau de aceleași lucruri : nori joși, ceață și vânt puternic.

Se spune că drumul de întoarcere, cunoscut fiind, pare mai scurt. Nu și în Rodna.

Coborând același drum forestier, am avut senzația că acesta se lungește inexplicabil și aproape de nesuportat. 


E drept, față de dimineață la urcare, erau grade bune în plus. 


Așa că am început să tăiem curbele, renunțând la afine, până când am văzut primele case, cel mai probabil pensiuni în construcție.

Obosiți, obosiți, dar când am ajuns la mașina, ne-am hotărât să vizităm, pe jos evident, schitul.

Schitul a fost ridicat în 2007 în stilul locului și se află încă în amenajare și are hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Acolo își petrec zilele șapte măicuțe, în simplitate și cu îndreptare spre cele sfinte. 


Și nu este deloc greu să simți mâna lui Dumnezeu, trebuie doar să-ți rotești ochii cu liniște și pace și să vezi acolo sus Pietrosul Rodnei și dincolo jos, Borșa.

Ne-am întors în cuibul nostru din camping mulțumiți că am reușit să punem piciorul pe cel mai înalt vârf al Carpaților Orientali, minunându-ne de atâta frumusețe ce stă să fie descoperită.

Cât mi-am dorit de atunci ca distanțele să se comprime în vreun fel și să putem ajunge din nou în Rodna la fel de ușor cum ajungem în Bucegi.