Hai să spargem gheața ! ( drumeție din ianuarie 2015)

Pentru că mi se lungiseră urechile de atâta așteptare, mi-am încrucișat degetele și am ales ziua de 17 ianuarie ca fiind rezervată primei ieșiri din acest an. Tălpile mă mâncau demult, dar am zis că nu e bine să mergem prin munți cu toate bunătățile de Crăciun și An Nou agățate de noi și că este bine să lăsăm o mică distanță, cât să ne obișnuim cu noul început. 

Cum site-urile de vreme ne tot amenințau cu mămăligi pe cer, am considerat că sâmbătă va fi o zi perfectă pentru noi.

foto Eliza

Am stat și am analizat variantele de transport și am hotărât că este mai bine să ne folosim de tren. Am ales să plecăm cu un tren privat, Regiotrans, ce circulă undeva între pălincă și zaibăr, mai precis între Brașov și Craiova. Și, că să termin aici cu reclama, uite toate amănuntele legate de călătoria cu trenul privat. Cel folosit de noi este un fel de accelerat la preț de personal, adică plătești la fel ca la regio de la CFR, dar ajungi de la București  la Bușteni  în două ore, nu în trei. Pe cap de adult aventura costă 19 lei. Trenul pleacă la o oră decentă din Gara de Nord (7:55) și este excelent pentru cei ce se mulțumesc să intre în traseu pe la ora 10. Nu mi s-a părut a fi aglomerat, iar “nașul”a fost mult mai puțin acru decât cel “de stat”. Nu sunt vagoane noi, dar atât timp cât condițiile sunt decente, nu prea am nevoie de noutate.

Plecăm din gară (foto Eliza)

Nici nu am apucat bine să amorțim în tren și iată Bușteniul. 

foto Eliza

Coborâm toți 8 ½ și adulmecăm aerul proaspăt. Pentru cine nu știe, ½ e Sara, un exemplu de cumințenie în tren.

Soarele ne zâmbește și cerul ne cam scoate ochii cu albastrul lui. Vreme bună de hoinăreală, așa că alegem curajoși varianta mai hard de traseu ce reprezintă o premieră și pentru mine.

Bușteni (foto Eliza)

Undeva în vara trecută am avut în plan să fac acest traseu pe care îl numeam “Poteca P”pentru că era o plimbare prin pădurile patriei, pe poteci, peste plaiuri, prin poieni. Dar anul trecut nu mi-a ieșit nimic …

Poteca P (foto Eliza)

Pentru cunoscători, dar nu numai, este vorba de traseul marcat cu triunghi roșu ce pleacă de la Căminul Alpin pe Plaiul Munticelul și merge aproximativ paralel cu Valea Cerbului (drumul spre Gura Diham) până la Pichetul Roșu.

De acolo urma să ne întoarcem spre Poiana Izvoarelor iar de acolo, pe bulevard până la Gura Diham, apoi spre Bușteni.

Ca dificultate nu pot spune că punea vreun fel de probleme turistului cu ceva experiență. Pe timp de vară până la Pichetul Roșu s-ar face 3 ore, iar în total, Bușteni-Bușteni, circuitul s-ar parcurge în 5 ore și 45 de minute. Repet, pe  timp de vară.

Lăsăm în urmă Bușteniul vesel sub vremea frumoasă și suim încet printre lătrături de câini, spre Căminul Alpin. Strada se termină practic în pădure, se văd niște urme, deci nu vom tăia încă potecă prin zăpadă.

Lăsăm în urmă Bușteniul ... (foto Eliza)

O zăpadă care ne primește imaculată și sclipitoare. Mă gândesc cu jind ce ar face Sara dacă în spatele casei am avea o asemenea pădure cu o asemenea zăpadă.

Urcăm ușor, aproape fără să simțim vreo 300 m diferență de nivel. Pe stânga se desprinde poteca spre Refugiul Coștila.

Suntem ajunși din urmă și depășiți de un grup mai numeros care au același plan ca și noi.

Ne este cald spre foarte cald. Sara zburdă pe lângă potecă, urmărește bulgări, ne numără, mișună după niște urme (probabil de iepuri).

foto Eliza

Este atâta lumină în aer ! Colțurile Coștilei se ivesc de după brazi, suntem veseli și voioși.

Încerc să-mi amintesc de pe hartă ce văi avem de traversat până să ne întâlnim cu Valea Cerbului, dar nu-mi iese. Știu că după Plaiul Coștilei vom traversa Valea Hoagelor (Coștilei) și apoi vom ajunge în poiană. Aici vom intersecta traseul bandă galbenă ce coboară de la Vârful Omu și voi putea avea un reper al felului nostru de mers. Ar trebui să ajungem aici cam în 2 ore de la ieșirea din Bușteni și, dacă ne prezentăm bine, vom continua traseul. Dacă nu, în jos pe Plaiul Fânului.

La traversarea văilor ajungem din urmă grupul întâlnit anterior și încă unul mai mic, format din 3-4 persoane. Aș putea spune că este trafic astăzi pe triunghiul roșu, ceea ce vine să-mi confirme faptul că am făcut o alegere bună cu acest traseu. Pe Valea Cerbului nu am fi avut senzația de munte pe care o simțim aici.

foto Eliza

Nici soarele, nici cerul, nici vremea frumoasă, nimic, dar nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru ceea ce urmează.Ajungem în Poiana Coștilei.

În copilărie citeam povești cu zânele din Valea Cerbului și intodeauna când am mers în Bucegi m-am gândit că undeva pe acolo, cu atât de multă vreme în urmă, au zburdat zânele.

Căci cu siguranță, dacă au avut nevoie de somn și de odihnă, s-au oprit în Poiana Coștilei.

Aici mi s-a părut a fi tihna supremă, liniștea aceea plină de viață, pacea și odihna sufletului.

O minunăție de alb imaculat râzând în soare, cu un cer senin deasupra, brazi verzi pe margini și ochii noștri ca să le vadă pe toate.

foto Eliza

Toate cele trei găști s-au regrupat în Poiana Coștilei. Unii (cei mai numeroși) se bulgăresc un pic, ceilalți (cei 3 sau 4) stau la odihnă. 

Mă uit la ceas și văd că suntem oarecum în grafic. Până aici am făcut 2 ore și jumătate, mai mult cu 30 de minute decât standardul de vară. Acceptabil.

Răsuflăm și pornim. Traseu deviază puțin în dreapta, îi strigăm pe cei din avangardă, ne întâlnim la primul triunghi roșu și începem să coborâm.

De aici suntem spărgători de zăpadă și formatori de potecă. Zăpada nu este foarte mare, traversăm Valea Comorilor și ne continuăm drumul. 

Suntem ușor obosiți și alternanța de coborât-urcat nu ne face prea bine. Pe Piciorul Bujorului dăm  de zăpadă mai mare și efortul se mărește. Încă zâmbim, dar opririle pentru odihnă sunt mai dese.

Știu că Pichetul Roșu nu este departe, trebuie să apară imediat după Valea Morarului. Și mă bucur enorm când o descopăr marcată corespunzător. 

foto Eliza

De aici poteca se înconvoaie puțin la dreapta, apoi la stânga, urcă ușor printre brazi, marcajul se rărește puțin. Zăpada crește și ea și reușesc să mă afund până mai sus de genunchi, spre jumătatea pulpei. Fac mișcările necesare și ies fără prea mari complicații, însă genunchiul drept dă semne de oboseală. “Hai că mai e puțin și ajungem la bulevard” îi spun printre dinți.

Același lucru îi spun și Sarei care este obosită și înfometată. Chițăie puțin, dar este un model de răbdare, ascultă îndemnul meu și merge în continuare paralel cu urmele noastre. Da, fato, chiar și cu formele tale rubensiene ești mult mai ușoară decât noi. De ce să te târăști prin zăpada răscolită? Foarte bine, mergi pe acolo, deșteptăciune ce ești !

După încă vreo doi brazi, lupta noastră ia sfârșit. Suntem în Pichetul Roșu ! Zâmbim, ne grupăm în jurul indicatorului, ne dăm rucsacurile jos din spate, scoatem mâncarea și combustibilul. 

foto Eliza

Bună rău afinată aia !

După vreun sfert de oră terminăm cu masa. Între timp suntem ajunși de grupurile tovarășe de traseu. Grupul mic o pornește spre Poiana Izvoarelor. 

Cel mare se mai învârte puțin prin Pichet, ne face câteva fotografii și pornește pe punct roșu spre Cabana Diham. Am făcut acest traseu în toate anotimpurile, este ușor și oferă o panoramă superbă a Bucșoiului.

Mă uit la ceas și văd că a trecut puțin de ora 15. Plecați la 10 din Bușteni am parcurs Poteca P până în Pichetul Roșu în 4 ore și 45 de minute în loc de 3, timpul de deplasare dublându-se pe ultimul segment. Cât ne-a îngreunat zăpada ! Suntem clar în întârziere, trenul nostru pleacă spre București la 16.50. Și, da, avem biletele cumpărate ...

Ne strângem bagajele și pe la 15 și 10 pornim spre Poiana Izvoarelor unde ajungem, conform indicațiilor, în 10 minute.

foto Eliza

Admirăm în fugă Munții Baiului și mă gândesc la ieșirea de anul trecut din octombrie când am traversat o bucățică din culmea lor (detalii aici). 

Munţii Baiului

Coborâm spre Gura Diham. Așa cum am promis, poteca devine bulevard. 

Zăpada este puțin apoasă, înmuiată de cele 8 grade ale zilei, dar nu ne face probleme. Ajungem în vreo 40 de minute.

Spre Gura Diham (foto Eliza)

Este deja ora 16, groaznic de târziu pentru obosiții de noi și în fața noastră sunt încă 5 km de drum. Brrr !

Însă, dacă este să ai noroc, ai noroc. Și pentru ca ziua să fie perfectă până la sfârșit, la Gura Diham ne așteaptă două sănii trase de cai. 

Hai in sanie ! (foto Eliza)

Îi abordăm pe vizitii și pentru 10 lei de persoană vom aluneca în tropot de copite, preț de un sfert de oră până la bariera ce marchează intrarea pe Valea Cerbului. În sanie este minunat și suntem fără voie puncte de atacție pentru cei aflați în plimbare, fie în mașini, fie pe jos.

foto Eliza

Deci încă o premieră : cu sania la munte.

La gară ajungem repede, cu vreo 15 minute înainte de sosirea trenului. 

Caraiman (stânga) și Coștila (dreapta)foto Eliza

Cum toată ziua am funcționat cu apa pe avarie, permițându-mi câteva înghițituri doar în pauza de masă, mă duc la bărulețul de lângă gară (cel spre Poiana Țapului) și mă întorc cu provizii proaspete pentru tren.

foto Eliza

La fix 16:53 trenul o pornește spre București. 

foto Eliza

Călătorim se pare în vagonul de clasa întâi, dar nimeni nu remarcă nimic iar controlorul, același din trenul de dimineață, ne recunoaște și se face că nu observă. Sara îmi doarme în brațe tot drumul și atrage toate privirile, ba chiar devine subiect de conversație.

foto Eliza

Ajungem fără întârziere în București și, înainte de a ne despărți, facem poză de picioare.

Într-o zi superbă, pe un traseu minunat, împreună cu Eliza, Ema, Geanina, Mariana, Nicu și Tibi, tovarăși excelenți de drumeție, am reușit o excursie perfectă. 

... adică Eliza, Ema, Geanina, Mariana, Mihaela, Gabi, Nicu, Tibi... și Sara (foto Eliza)

Am început cu dreptul și sper că anul acesta va fi mai darnic cu ocaziile și cu vremea frumoasă. Deja plimbarea din februarie este în discuție deci țineți-ne pumnii. 
Și un upgrade cu film, Tibi fiind capul răutăților :

Povestiri despre nord - 10 - Tren de plăcere

 În România există cel puțin trei linii ferate cu ecartament îngust pe care sunt plimbați turiștii cale de câțiva kilometri. Cea mai cunoscută și mai populară, mai ales printre vizitatorii străini, este mocănița de pe Valea Vaserului.

 Pentru noi era un “must see” și am pornit într-o zi de sâmbătă în călătoria ce avea să ne arate una dintre cele mai sălbatice văi din țară, unde nici semnalul rețelelor de telefonie nu se încumeta să pătrundă.

 

 

Bavaria



 Fiind vară, perioadă de concedii și sâmbătă, toate acompaniate de o vreme frumoasă, era foarte multă lume dornică de plimbare, așa că aproape că nu am găsit locuri deși am plecat cu al doilea tren.

 Linia ferată este încă folosită la exploatarea forestieră a zonei.

 

 

Locomotivele cu aburi, de dinainte de război, pufăie spre destinație, oprindu-se pentru alimentare cu apă spre deliciul pasagerilor.

 

Elvetia

 

Călătoria de 21 km nu durează mult peste o oră și jumătate, cu tot atâta timp de pauză înainte de întoarcere. 

 

 

 Uitându-mă la pasageri m-am gândit că, statistic, i-am depășit cu brio pe japonezi la numărul de aparate de fotografiat pe metrul pătrat și la numărul de poze făcute pe cap de călător. Asta la dus căci la întors erau toți mai liniștiți, chiar ușor melancolici.

 Societatea care are în administrare partea turistică a găsit câteva chichițe care îți fac voiajul mai plăcut și mai vesel. Biletele sunt în formatul mic, de carton, așa ca în copilăria mea.

Există câte un controlor în fiecare vagon, echipat corespunzător, tânăr și drăguț care îți taxează biletul în cel mai clasic stil cu putință. Și uite așa, ai încă un suvenir de păstrat.

 Poze cu biletele, poze cu controlorul, poze cu trenul în curbe, poze cu peisajul și cu Vaserul ce curge liniștit după ce în urmă cu câțiva ani a distrus printr-o viitură ecartamentul căii ferate și câteva case.

 Multe familii, multe grupuri, mulți străini, în special germani. Cu siguranță că, undeva la bursa agențiilor de turism din România se vede așa : Dracula, Delta Dunării, mănăstirile din Bucovina, cimitirul vesel de la Săpânța și mocănița de pe Vaser.

 Explicația faptului că zona este vizitată de germani vine pe de o parte de la dorința de a vedea locurile din care își trag rădăcinile, mai ales după emigrarea masivă a sașilor din întreaga Transilvanie dar și prin amprenta istorică pusă zonei de luptele din cel de-al doilea război mondial.



Valea Vaserului a fost o zonă strategică, apărată cu îndârjire de armata germană aflată în retragere, soldații de atunci trăind experiențe marcante împărtășite urmașilor care, impresionați, vin să vadă locurile din poveștile bunicilor lor.

 Martor că așa s-au petrecut lucrurile este și cimitirul în care sunt îngropați soldați căzuți în luptă români, germani, maghiari și ruși, unii lângă alții, fără vreo discriminare privind etnia sau religia. Istoria spune că la sfârșitul unor confruntări sângeroase, supraviețuitorii au lăsat armele într-un armistițiu tacit până când și-au îngropat camarazii.

 În zonă sunt câteva trasee care merite bătute cu piciorul însă sunt lungi și lipsite de posibilități de cazare, cu excepția cortului pe care trebuie să-l cari în spate.



În plus, este recomandat să ai actele de identitate în permanență și pe cât posibil să nu te abați de la traseu căci este o zonă de graniță, cu regim mai special.

 Din plimbarea cu mocănița, în Vișeu de Sus poți face punctul principal al unui pachet turistic. În gară este expusă limuzina blindată, mașina pe șine făcută special pentru Ana Pauker, rămasă nefolosită din câte se spune.

 

 

Oricum ideea a fost preluată. Am văzut ca mijloc de locomoție o astfel de mașină, transportul perfect prin locurile prin care doar mocănița și apa Vaserului pot trece.

 

 



 Lângă gară societatea ce administrează calea ferată a adus un vagon de dormit ce poate fi folosit ca hotel. În plus, pentru perioadele cu impact turistic mai mic, se organizează plimbări nocturne cu mocănița în special în nopțile cu lună plină. 

 Impresionant este însă muzeul comunității evreiești aflat chiar lângă clădirea gării. Pe scurt, prin fotografii, documente și articole din presă, este prezentată populația de origine evreiască, destul de numeroasă în zonă,  de la cele mai vechi familii sosite aici pe la 1700, cu meseriile lor, cu obiectele care le-au aparținut. Medici, avocați, farmaciști, comercianți, meșteșugari, evreii reprezentau 40% din populație până în 1940. Ororile războiului au ajuns și aici. Conform documentelor, în timpul Dictatului de la Viena, din Maramureș au fost deportați  către lagărele de exterminare peste 30.000 de evrei, întorcându-se doar  700. Mai exact 780 care în anii 1960 au emigrat în Israel. Muzeul este amenajat în ultima locuință evreiască din Vișeu, adusă lângă gară și recondiționată, fiind atât un muzeu cât și o cafenea. 

 În urmă cu o zi, aproape de capătul drumului forestier ce ne ducea la stația meteo Iezer, ne-am întâlnit cu doi domni ce coborau după vreo două zile de stat în Munții Rodnei. Intrând în vorbă am aflat că unul din ei este german iar celălalt este ghidul său român.



Neamțul venise să vadă Transilvania, în special zonele cu influență săsească și pornise pe potecile munților după câteva zile citadine petrecute la Sibiu și Sighișoara. I-am căutat și în mocăniță știind că avem același program.



Ne-am revăzut la punctul terminus al călătoriei cu trenul, ei pe picior de plecare cu primul transport, noi abia sosiți cu cel de-al doilea.

Mi-a plăcut interesul germanului pentru Transilvania și mai ales încântarea cu care vorbea despre locurile vizitate și are tot respectul meu pentru că a urcat prin munți, a dormit în cort, și-a cărat bagajele și mai ales pentru că și-a deschis ochii și chiar a văzut ceea ce era de văzut.

 Păi de la Salva-Vișeu, de la Salva-Vișeu, iute mere ghezășu’, iute mere ghezășu’ ...