duminică, 28 februarie 2016

Ciucășeala de toamnă (drumeție din septembrie 2015)


Dacă vrei să vezi ce înseamnă cu adevărat o toamnă colorată îți recomand cu căldură, pentru această perioadă, o excursie în Ciucaș.
 Pentru că cel mai înalt punct al său nu depășește 2000 m pădurile de foioase de aici pot deveni cu adevărat magice. Totul e să alegi momentul potrivit.



  Pentru septembrie îmi doream să ajung la Poiana Stânii, aflată foarte aproape de Cheia și în același timp la o distanță apreciabilă de orice drum amenajat decent. De aici aveam mai multe variante, inclusiv Tabla Buții, loc cu foarte mare încărcătură istorică.
 Ei bine, pentru că vara a fost una prietenoasă, călduroasă fără a arde, dar lipsită de precipitații, la începutul lui septembrie când am plecat în ciucășeala de toamnă, pădurile erau încă verzi, cu foarte puține urme colorate. De fapt, așa cum aveam să ne convingem ceva mai sus, cele mai importante culori de toamnă se ascunseseră în niște brândușe.


 Pentru a ajunge la Poiana Stânii trebuie să ieși din drumul național chiar înainte de indicatorul de intrare în Cheia și să parcurgi cam 10 km de drum forestier, acceptabil în cea mai mare parte, prost și foarte prost pe alocuri, în zonele mai expuse umezelii sau târârilor de arbori retezați. Până la destinație ai parte de urcări, de serpentine, ce mai, de drum de munte în adevăratul sens al cuvântului.


 Tot înainte și tot înainte, pe lângă vile nou apărute în peisaj, pe lângă unele mai vechi, până aproape de ramificația spre Pasul Boncuța.


 Aici este practic un nod de trasee. Unul coboară de pe creasta Zăganului (mai există unul destul de cunoscut, dar nemarcat), altul se îndreaptă spre Boncuța și de acolo se ramifică spre Munții Tătaru și Siriu, făcând legătura cu Valea Buzăului, un altul se strecoară prin Cheile Văii Stânii până aproape de culmile Ciucașului. Pe acesta din urmă aveam să-l încercăm.


 Din locul în care ne-am lăsat mașinile drumul continuă printre șiruri de brazi și poieni, mai apar vreo câteva case, o păstrăvărie din câte am înțeles, o locuință provizorie a tăietorilor de lemne. Zona nu este cu totul izolată, vedem populație, chiar la o densitate apreciabilă pentru condițiile date. 


 Sunt și turiști, unii cu treabă deoarece în week-end-ul următor urma să aibă loc Ciucaș X3, un Trail Running cu probe de semimaraton, maraton și ultramaraton întinse pe trei munți (Ciucaș, Grohotișului și Tătaru), o parte a traseelor trecând pe aici. Se fac marcaje sau antrenamente, recunoașteri în teren, acomodări. 


 Ca totul să fie cât mai idilic, turme de oi coboară la iernat. Vorbim cu ciobanii, sunt mulțumiți, au avut un sezon bun, urșii nu au făcut pagube.


  Cu toate acestea după ce intrăm în chei rămânem singuri. Deși zona e sălbatică, cheile sunt ușor de străbătut, urcușul este domol, doar din loc în loc apare câte o săritoare pe care ne cățărăm fără probleme. Mi se pare că sunt unele dintre cele mai strâmte chei pe care le-am parcurs, sectorul îngust fiind mai lung decât omologul său din Valea lui Stan. Aproape că nu mai vezi lumina zilei. Vedem, în schimb, pârâiașe izvorând efectiv din piatră seacă. 


 Încet, încet cheile pierd din înălțime și din defileu săpat în stâncă devin un pui de vale nisipoasă care se termină într-un picior de munte. 


 Dacă până aici privirile ne erau oprite, acum peisajul se lăfăie sub ochii noștri. Suntem în Curmătura Văii Stânii de unde se poate ajunge fie pe Ciucaș,  fie pe Zăganu sau se poate coborî de partea ardelenească a Ciucașului, la Vama Buzăului.


 Soare și un pic de vânt, cât să fie bine. Facem pauză de masă la piciorul unui brad, clipe de tihnă.


 Mâncăm liniștiți urmărind fuga norilor pe cer. Se pare că vremea se va schimba, din termometre vor fugi câteva grade și vor veni ploile. Totuși cerul merită privit, nu este nimic amenințător încă.

Valea Stânei-pe acolo am venit 

 Plecăm mai departe urmărind să ieșim în Pasul Boncuța și de aici să dăm o fugă la Tabla Buții. 


 Poteca noastră ocolește pe curbă de nivel un vârf domol, trece pe deasupra unei stâne încă locuită, inclusiv de niște paznici lătrători foarte harnici și se îndreaptă spre est. Avem parte de o priveliște minunată spre Zăgan. Ciucașul ne surprinde din nou. Poate nu are măreția abruptului prahovean al Bucegior, dar are o frumusețe desăvârșită. 

(foto Mihai)
 Urcăm puțin și abia acum realizăm cât de secetoasă a fost vara. Drumul este plin de praf și doar ce traversăm o pădure. Undeva, lângă potecă, apar câteva brândușe. Toamnă.

Brândușă în băiata vântului 

 Încet, încet cărarea coboară în curbe destul de strânse. Pădurea se îndesește puțin și totul se termină  brusc într-o poieniță de un verde proaspăt. Atât de proaspăt încât zici că ai dat timpul înapoi și ai intrat în primăvară. Cărarea, puțin vizibilă, cotește la dreapta și își continuă coborârea până în Boncuța.


 Aici întâlnim un cioban cu chef de vorbă și după ce îi lăudăm oile și câinii, aflăm că pentru Tabla Buții trebuie să urcăm versantul de vizavi și cam într-o oră putem ajunge la destinație. Primim recomandarea de a ne întoarce pe același drum deoarece traseul marcat direct spre Poiana Stânii este greu și periculos. În dreapta noastră drumul forestier ajunge, după aproximativ 45 de minute, în punctul din care plecasem dimineață. 


 Alegem să mergem direct spre mașini cu gândul la drumul de întoarcere deoarece cei 10 km până în Cheia se fac în mult mai mult de jumătate de oră. Din Pasul Boncuța până în Poiana Stânii drumul forestier trece prin păduri mixte de foioase și conifere. Mirific ! 



 La mașini ajungem fără grabă și apoi, cu multă răbdare ajungem în DN. După o scuturare de praf ce era obligatorie ne îndreptăm spre Ploiești pe varianta Vălenii de Munte. De aici fuga pe autostradă și uite așa s-a mai încheiat o excursie.
 Probabil că am mai spus-o de fiecare dată când am povestit de Ciucaș : aici găsești câtă frumusețe dorești, traseele sunt suficient de solicitante, unele zone sunt aproape neumblate. Da, îmi place Ciucașul și cred că este greu să te saturi de el. Dacă până acum îi știam partea să-i zicem comercială, odată cu descoperirea Poienii Stânei am văzut o altă parte la fel de fascinantă a muntelui. 

  Culmea Gropșoarele-Zăganu (Zăganu în stânga)  
 Și pentru că m-am hotărât că nu strică câteva informații care să însoțească prozaic frumusețea văzută, uite caseta tehnică a drumeției :
- Locație : Munții Ciucaș
- Punct de plecare : Poiana Stânii
- Acces : drum forestier (10 km) din DN1A la intrarea în Cheia
- Traseu : Poiana Stânii – Cheile Văii Stânii – Curmătura Stânii – Pasul Boncuța – Poiana Stânii
- Marcaj : bandă albastră Poiana Stânii – Curmătura Stânii, bandă roșie Curmătura Stânii – Pasul Boncuța, cruce roșie Pasul Boncuța – Poiana Stânii
- Durată : 7 ore (cu pauze de masă, odihnă, fotografii și peisaj)
- Grad de dificultate : ușor
- Altitudine minimă (cu aproximație) : 950 m
- Altitudine maximă (cu aproximație) : 1450 m
- Diferență de nivel : 500 m  





joi, 18 februarie 2016

Despre nori

Tot butonând FB-ul, am dat peste o prezentare a tipurilor de nori pe care îi putem întâlni prin plimbările noastre dacă ridicăm ochii și privim cerul.

 Bine, chestia asta cu vremea poate fi suficient de relativă însă mă gândesc că e bine să știm la ce ne putem aștepta din partea vălătucilor. Mai ales că sintagma “nori de vreme bună” chiar există și este aplicabilă.

 Dacă privim lucrurile pe verticală, prima dată vedem norii stratus.  Aceștia se formează la altitudine joasă și au formă de pânză de culoare cenușie cu o bază uniformă. Anunță precipitații de slabă intensitate, sub formă de burniță.

 Următorii, stratocumulus, sunt constituiți din picături de apă, au aspect de pătură de culoare gri și dau precipitații sub formă de burniță, ploaie slabă sau ninsori de intensitate scăzută.

 Norii cumulus sunt prietenii drumeților. Sunt tot de altitudine joasă și sunt separați, cu contur bine delimitat și cu o dezvoltare pe verticală. Au aspect de vată și o culoare alb-strălucitor. În general indică vreme stabilă, eventual precipitații de slabă intensitate. Cei cu baza plană cu umbre gri luminoase sunt norii de vreme bună (cumulus humilis).

  Nimbostratus este un nor de gosime și întindere foarte mare. Este format din picături de apă suprarăcită și dau precipitații continue sub formă de ploaie și ninsoare (sunt ăia de fac vremea de numărat bani).

 Norii altocumulus sunt de altitudine medie și sunt la fel de prietenoși ca și cumulușii. Sunt grupați în bancuri, pături sau șiruri de culoare albă sau gri. Nu dau precipitații. Yupiii !

 Altostratușii sunt nori de altitudine medie, cu aspect de pătură de culoare albăstruie sau cenușie, cu aspect striat, fibros sau uniform. Acoperă în întregime cerul și dau precipitații slabe.





 Ajungem acum în lumea high a aerului mai rarefiat.

 Norii cirrus sunt nori de altitudine mare cu aspect fibros în formă de filamente sau benzi late. Sunt alcătuiți din cristale de gheță (hm, acolo sus ce altceva putea să fie) și nu dau precipitații.

 Cirrostratus (tot de înălțime) acoperă cerul ca un voal transparent și albicios, cu aspect fibros sau neted. Sunt formați tot din cristale de gheață, nu dau precipitații și, aviz fotografilor, produc fenomenul optic de halo.

 Norii cirrocumulus, constituiți din cristale de gheață și care arată ca niște pături (brr, dar frig mai e pe acolo pe sus), sunt good guys. Nu aduc precipitații.

 Și, ca de obicei, orice fenomen care încalcă regulile de simetrie dă bătăi de cap.
  
 Norii cumulonimbus se formează în sezonul cald. Se dezvoltă pe verticală, adică sunt vecini atât cu cumulușii cât și cu cirrușii și sunt masivi așa cum de altfel ne indică și numele (cumulus = grămadă, nimbus = nori). Problema e că aduc precipitații sub formă de aversă, însoțite de descărcări electrice și cu intensificări ale vântului (da, am vorbit ca la meteo). Sunt norii pe care nu vrei să-i vezi deasupra capului când ești pe o creastă.

 Acestea fiind zise, vă sfătuiesc să nu stați tot timpul cu capul în nori încercând să-i identificați. Mai bine încercați să deslușiți cățelușii, fluturașii sau inimioarele ascunse în ei.

 Vizibilitate maximă vă doresc !
 

surse :
foto - Facebook
(https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10206625718256559&set=a.2678533957491.2128686.1080527253&type=3&theater)

info  - Wikipedia 

  

duminică, 14 februarie 2016

Mă-ntorc la tine, muntele meu drag (drumeție din august 2015)

 Pentru cine nu știe încă, Mălăiești este prima cabană construită în Munții Bucegi, undeva pe la final de secol XIX (mai precis în  1882). Ridicată de SKV, societatea transilvană de turism, a suferit de-a lungul timpului din cauza incendiilor și avalanșelor. 


Cabana Mălăiești

 A alternat de la aproximativ 1600 m altitudine până la 1720 m la cât este situată în prezent. Eu o cunosc și pe cea veche, construită în 1924 și distrusă de un incendiu în 1998 și o consider locația perfectă pentru a te îndrăgosti de munte. Da, sunt subiectivă, dar nu cu mult căci Valea Mălăiești pe a cărui terasă inferioară este situată cabana, este una din cele mai frumoase din masiv. Faptul că este o vale glaciară o ajută foarte mult iar impozanța Bucșoiului ce o străjuiește își face simțită influența. De la cabană poți admira partea superioară a văii și poți ghici faimoasele hornuri, unul din ele străbătut de o potecă turistică, ce asigură ieșirea în platou. 



 Iar faptul că la Mălăiești se întretaie mai multe trasee, unele de acces din partea brașoveană, altele coborând de pe cel mai înalt vârf, Omu, sporește interesul călătorilor. Și da, mai am încă două argumente. Unul ar fi ospitalitatea gazdelor iar al doilea Take Ionescu.



 Cine s-a încumetat să urce de la Gura Diham spre Poiana Izvoarelor, după ce a scăpat de chinul primei ore de urcuș, s-a bucurat de o potecă ce pare că înaintează aproape pe curbă de nivel, o potecă ce oferă ochilor bucuria unor peisaje de vis. 



 Fie că sunt văile abrupte ale Bucșoiului, fie că privirea se odihnește spre Țara Bârsei, pe Râșnov sau pe Cabana Diham străjuite de Postăvarul, poteca Take Ionescu este una cu priveliște. 


Postăvarul, Piatra Mare

 Se știe că a fost amenajată de politicianul cu același nume, prim ministru al României în perioada interbelică , mare iubitor al drumețiilor montane. Era epoca de avânt a incursiunilor pe piscurile muntoase, în care s-au ridicat mai multe cabane și în care Bucura Dumbravă își scria impresiile în celebra sa carte a munților).
 

 La Prepeleac traseul se bifurcă, Take se continuă până la Mălăiești, strecurându-se pe lângă pereții de stâncă având ajutorul podețelor și scărilor amenajate și reamenajate în timp, urcând apoi în cel mai înalt punct unde există un cochet loc de belvedere, foarte bine pus. 



 A doua aripă a traseului suie abrupt de la Prepeleac spre Vârful Bucșoiu, fiind un traseu destul de solicitant și periculos pe vreme rea. 
 Una din marile plăceri este ca la final de traseu, când cobori spre Mălăiești, să ai în fața ochilor cabana. Este pur și simplu un premiu.



 Nu știu dacă zvonurile gen "ultimul week-end cu soare" au determinat afluxul de turiști, cert este că de mult nu am mai văzut atâta lume. Cabana plus anexa pline (de altfel nici nu reușisem să fac rezervare deși telefonasem cu o săptămână înainte). 



 Corturi destule amplasate lângă cabană, peste pârâul secat (așa cum mă așteptam având în vedere vara secetoasă). Pe ale noastre le-am montat un pic mai sus, lângă primul indicator al traseului spre Omu. Bună alegere, nu am fost deranjați decât de niște cai și de luna plină, una din maximele anului. 



 Dimineața a fost un pic de tolăneală la soare urmată de o strângere a calabalâcului. Dacă stau să mă gândesc bine sunt ceva ani de când nu am mai mers cu cortul în spate. Nu a fost foarte diferit, poate s-a simțit un pic mai mult că nu mai suntem obișnuiți cu încărcătura.



  Ne-am refăcut proviziile de apă căci traseul se anunța la fel de sec și am pornit spre căldarea superioară. 



 Practic, de la 1720 m altitudine trebuia să urcăm pe la 1900 și apoi spre 2300 m. Asaltul final avea să fie Hornul Mare pe care ne-am hotărât să-l abordăm cu tot cu rucsaci, cort și patrupezi. 



 Da, am fost dotați cu două urecheate bigălune pentru alungarea monotoniei și ascuțirea spiritului de observație.



 Până la horn nimic deosebit. Mulți turiști care suiau Brâna Caprelor și Bucșoiul. Este un traseu pe care nu l-am încercat și pe care îl am pe listă.



 La baza hornului ne lăsăm depășiți de un grup cu chef de ceartă. Discutau despre ce și cât căra fiecare, de ce unul merge mai repede și altul abia răsuflă. În fine, de la ei ne-a rămas vorba cu "fiecare își duce cașcavalul lui". 



 Începem să urcăm pe horn. Cu bagaj în spate ne mișcăm mai greu. Avem peste 10 kg în plus fiecare și începe să se simtă. Iar ca viața să fie maxim de frumoasă, cei din față calcă în străchini și ne trimit pietre. 



 Pe cele mici le-am considerat o glumă, dar când a plecat spre noi un adevărat bolovan cu un diametru de vreo 50 cm, râsul a cam înghețat. 



 Mai ales că afurisitul s-a oprit târziu, după ce ne apucasem să urlăm atenționări, să ne căutăm cât de cât un loc ferit, să ne ținem patrupezii și să ne recapitulăm momentele cele mai frumoase din viață. Nu a fost la limită, dar a fost pe aproape.



 Fac acum o atenționare drumeților : dacă nu vă pricepeți,  nu încercați. Dacă nu vă pricepeți și încercați, fiți atenți. Dacă nu vă pricepeți, încercați și nu sunteți atenți, nu târșâiți picioarele. Iar dacă nu vă pricepeți, încercați, nu sunteți atenți și vă târșâiți picioarele, mergeți la mare.
 În fine, viața este făcută din experiențe și  despre ce am  fi vorbit acum...


Valea Gaura

  Patrupedele dădeau semne de nerăbdare, așa că am făcut un efort și am urcat cot la cot cu ele până sus. De fapt ar fi trebuit să spun lăbuță lângă lăbuță pentru că pe ultima parte au fost surprinzător de cuminți și mi-au stat alături mai ales că geografia terenului mi-a impus și mie folosirea tuturor punctelor de sprijin posibile. Da, e greu cu rucsac mare în spate și cu un antrenament prăfuit de 20 de ani.


Lacul Țigănești 

 Partea cea mai frumoasă a hornului este faptul că se termină :) și că Valea Mălăiești îți apare dintr-o dată în toată splendoarea. Cât urci fie nu prea îți arunci ochii să vezi ce este în spate, fie dacă o faci, în scurtele clipe de odihnă, perspectiva îți este limitată de pereții stâncoși. Ei, când ajungi sus se schimbă povestea... De pe culme poți să vezi Mălăieștiul și Țigăneștiul, dintr-o poziție bună chiar și lacul, Padina Crucii în toată splendoarea ei, Bucșoiul pe o parte și Valea Gaura. Suntem aproape de zei !


 Culmea Țigănești, Valea Țigănești, Padina Crucii, Valea Mălăiești, Bucșoiu

 Până pe Vârful Omu mai este de urcat foarte puțin și faci drumul având stația meteo în față. Zona devine mai aglomerată fiind atât un nod important de trasee în Bucegi cât și cel mai înalt punct al masivului. După unii 2504 m, după alții 2507 (eu prefer ultima variantă doar din cauze cronologice fiind prima altitudine pe care am învățat-o) Vârful Omu este moțul Bucegilor, locul cel mai înalt din țară în care funcționează non stop o cabană, punct extraordinar de belvedere și cel mai accesibil pisc (la o oră, două de mers de la telecabina Babele).



 Pauză de refacere, cu mâncărică și un pui de somn (cine poate) și, un pic cam târziu, atacăm celebra Vale a Cerbului.
Pe lângă poveștile minunate în care zânele puseseră stăpânire pe aceste meleaguri ( vezi "Zânele din Valea Cerbului" de Nestor Urechia), acest traseu are cea mai mare diferență de nivel din Bucegi, legând Busteniul (cam 850 m) de Vârful Omu (2.507 m). 



 Punctul de plecare al văii este chiar Ceardacul, aflat pe partea nordică a Obârșiei  iar poteca te duce șerpuit și lung printre Morar și Coștila, mai întâi prin pajiștile alpine apoi prin pădure până la drumul ce leagă Gura Diham de Bușteni.


Coștila

 Peisajul este de vis și merită ceva mai mult timp decât i-am acordat noi. Și dacă pe Bucșoiu nu am zărit capre negre, gonite probabil de mulțimea de excursioniști, una din ele, aflată în plimbare de seară, a binevoit să ne taie calea suficient de aproape ca să o putem admira. Sătulă de iarba de pe Morar, după ce ne-a studiat și a analizat lipsa de pericol ce venea din partea noastră, a traversat Valea Cerbului  și s-a cățărat atât de repede pe Coștila încât în câteva minute am pierdut-o din ochi.


Capra neagră 

 În momentul în care am ajuns în Poiana Coștilei ne-am căutat lanternele pentru că lumina scăzuse mult și poteca urma să traverseze ultima bucată de pădure. Hai să-ți arăt Valea Cerbului noaptea nu este refrenul meu preferat, dar ne-am descurcat mai mult decât onorabil, adăugând încă o premieră excursiei noastre. Până la urmă mersul noaptea pe munte poate fi o experiență de vis, fie că este vară și cerul senin plin de mai multe stele decât ai putea număra într-o viață, fie că este iarnă și luna plină face să scânteieze zăpada de parcă mii de licurici au ieșit la plimbare odată cu tine.
 Cred că am ajuns la drum în jur de 9 și am trimis băieții după mașinile lăsate cu o zi înainte la Gura Diham. 


 Munții Baiului 

 Și așteptând ca motorizările să se apropie, am avut parte și de o vizită mai puțin dorită dar de așteptat pentru perioada aceea a zilei : o ursoaică cu doi pui au trecut pe lângă  noi  în drum spre un tomberon.
 Acum o să discut  despre "jmecherii" care pândesc urșii  la tomberoane pentru o  amărâtă de poză. 
Măi luminaților,  a îți umple telefonul cu fotografii cu gunoi consider că este cel puțin deviant și de prost gust (că asta pozați, deștepților, o ladă de gunoi din care se văd, eventual, două urechi, un bot și doi ochi sticloși). Să nu credeți că întâlnirea cu ursul în asemenea condiții este o aventură,  este o mojicie. Și câteodată urșii ăia poate chiar nu mai suportă blițurile voastre și întâlniți unul cu mai mult tupeu și întinde laba după un selfie cu aparatul vostru. Fotografia wilde se face în cu totul alte condiții, aici singurii sălbatici sunteți voi.  
 În  sfârșit ...
Nu știu cum se face dar toate ieșirile la Mălăiești au ceva aparte. După cum am spus, sunt subiectivă, dar pentru mine locul acela e magic. Niciodată nu am prins vreme rea, excursiile au fost reușite, de fiecare dată muntele ne-a arătat câte un secret, fie o capră neagră, fie un urs. 
 Poate pentru că nu ajunge oricine pe acolo și oamenii au altă calitate, alte zâmbete, alte priviri. Poate pentru că pe acolo timpul trece altfel. Nu știu. Știu doar că în Bucegi două sunt traseele de care nu mă pot sătura niciodată și unul din ele este Take Ionescu.



 Cu ceva ani în urmă am asistat la Mălăiești la o aniversare a unei vârste respectabile. O doamnă își serba cel de-al 70-lea an împreună cu prieteni de aceeași etate.

După cum spuneam, locul e magic ...