Mă-ntorc la tine, muntele meu drag (drumeție din august 2015)

 Pentru cine nu știe încă, Mălăiești este prima cabană construită în Munții Bucegi, undeva pe la final de secol XIX (mai precis în  1882). Ridicată de SKV, societatea transilvană de turism, a suferit de-a lungul timpului din cauza incendiilor și avalanșelor. 

Cabana Mălăiești

 A alternat de la aproximativ 1600 m altitudine până la 1720 m la cât este situată în prezent. Eu o cunosc și pe cea veche, construită în 1924 și distrusă de un incendiu în 1998 și o consider locația perfectă pentru a te îndrăgosti de munte. Da, sunt subiectivă, dar nu cu mult căci Valea Mălăiești pe a cărui terasă inferioară este situată cabana, este una din cele mai frumoase din masiv. Faptul că este o vale glaciară o ajută foarte mult iar impozanța Bucșoiului ce o străjuiește își face simțită influența. De la cabană poți admira partea superioară a văii și poți ghici faimoasele hornuri, unul din ele străbătut de o potecă turistică, ce asigură ieșirea în platou. 

 Iar faptul că la Mălăiești se întretaie mai multe trasee, unele de acces din partea brașoveană, altele coborând de pe cel mai înalt vârf, Omu, sporește interesul călătorilor. Și da, mai am încă două argumente. Unul ar fi ospitalitatea gazdelor iar al doilea Take Ionescu.

 Cine s-a încumetat să urce de la Gura Diham spre Poiana Izvoarelor, după ce a scăpat de chinul primei ore de urcuș, s-a bucurat de o potecă ce pare că înaintează aproape pe curbă de nivel, o potecă ce oferă ochilor bucuria unor peisaje de vis. 

 Fie că sunt văile abrupte ale Bucșoiului, fie că privirea se odihnește spre Țara Bârsei, pe Râșnov sau pe Cabana Diham străjuite de Postăvarul, poteca Take Ionescu este una cu priveliște. 

Postăvarul, Piatra Mare

 Se știe că a fost amenajată de politicianul cu același nume, prim ministru al României în perioada interbelică , mare iubitor al drumețiilor montane. Era epoca de avânt a incursiunilor pe piscurile muntoase, în care s-au ridicat mai multe cabane și în care Bucura Dumbravă își scria impresiile în celebra sa carte a munților).

 

 La Prepeleac traseul se bifurcă, Take se continuă până la Mălăiești, strecurându-se pe lângă pereții de stâncă având ajutorul podețelor și scărilor amenajate și reamenajate în timp, urcând apoi în cel mai înalt punct unde există un cochet loc de belvedere, foarte bine pus. 

 A doua aripă a traseului suie abrupt de la Prepeleac spre Vârful Bucșoiu, fiind un traseu destul de solicitant și periculos pe vreme rea. 

 Una din marile plăceri este ca la final de traseu, când cobori spre Mălăiești, să ai în fața ochilor cabana. Este pur și simplu un premiu.

 Nu știu dacă zvonurile gen "ultimul week-end cu soare" au determinat afluxul de turiști, cert este că de mult nu am mai văzut atâta lume. Cabana plus anexa pline (de altfel nici nu reușisem să fac rezervare deși telefonasem cu o săptămână înainte). 

 Corturi destule amplasate lângă cabană, peste pârâul secat (așa cum mă așteptam având în vedere vara secetoasă). Pe ale noastre le-am montat un pic mai sus, lângă primul indicator al traseului spre Omu. Bună alegere, nu am fost deranjați decât de niște cai și de luna plină, una din maximele anului. 

 Dimineața a fost un pic de tolăneală la soare urmată de o strângere a calabalâcului. Dacă stau să mă gândesc bine sunt ceva ani de când nu am mai mers cu cortul în spate. Nu a fost foarte diferit, poate s-a simțit un pic mai mult că nu mai suntem obișnuiți cu încărcătura.

  Ne-am refăcut proviziile de apă căci traseul se anunța la fel de sec și am pornit spre căldarea superioară. 

 Practic, de la 1720 m altitudine trebuia să urcăm pe la 1900 și apoi spre 2300 m. Asaltul final avea să fie Hornul Mare pe care ne-am hotărât să-l abordăm cu tot cu rucsaci, cort și patrupezi. 

 Da, am fost dotați cu două urecheate bigălune pentru alungarea monotoniei și ascuțirea spiritului de observație.

 Până la horn nimic deosebit. Mulți turiști care suiau Brâna Caprelor și Bucșoiul. Este un traseu pe care nu l-am încercat și pe care îl am pe listă.

 La baza hornului ne lăsăm depășiți de un grup cu chef de ceartă. Discutau despre ce și cât căra fiecare, de ce unul merge mai repede și altul abia răsuflă. În fine, de la ei ne-a rămas vorba cu "fiecare își duce cașcavalul lui". 

 Începem să urcăm pe horn. Cu bagaj în spate ne mișcăm mai greu. Avem peste 10 kg în plus fiecare și începe să se simtă. Iar ca viața să fie maxim de frumoasă, cei din față calcă în străchini și ne trimit pietre. 

 Pe cele mici le-am considerat o glumă, dar când a plecat spre noi un adevărat bolovan cu un diametru de vreo 50 cm, râsul a cam înghețat. 

 Mai ales că afurisitul s-a oprit târziu, după ce ne apucasem să urlăm atenționări, să ne căutăm cât de cât un loc ferit, să ne ținem patrupezii și să ne recapitulăm momentele cele mai frumoase din viață. Nu a fost la limită, dar a fost pe aproape.

 Fac acum o atenționare drumeților : dacă nu vă pricepeți,  nu încercați. Dacă nu vă pricepeți și încercați, fiți atenți. Dacă nu vă pricepeți, încercați și nu sunteți atenți, nu târșâiți picioarele. Iar dacă nu vă pricepeți, încercați, nu sunteți atenți și vă târșâiți picioarele, mergeți la mare.

 În fine, viața este făcută din experiențe și  despre ce am  fi vorbit acum...

Valea Gaura

  Patrupedele dădeau semne de nerăbdare, așa că am făcut un efort și am urcat cot la cot cu ele până sus. De fapt ar fi trebuit să spun lăbuță lângă lăbuță pentru că pe ultima parte au fost surprinzător de cuminți și mi-au stat alături mai ales că geografia terenului mi-a impus și mie folosirea tuturor punctelor de sprijin posibile. Da, e greu cu rucsac mare în spate și cu un antrenament prăfuit de 20 de ani.

Lacul Țigănești 

 Partea cea mai frumoasă a hornului este faptul că se termină :) și că Valea Mălăiești îți apare dintr-o dată în toată splendoarea. Cât urci fie nu prea îți arunci ochii să vezi ce este în spate, fie dacă o faci, în scurtele clipe de odihnă, perspectiva îți este limitată de pereții stâncoși. Ei, când ajungi sus se schimbă povestea... De pe culme poți să vezi Mălăieștiul și Țigăneștiul, dintr-o poziție bună chiar și lacul, Padina Crucii în toată splendoarea ei, Bucșoiul pe o parte și Valea Gaura. Suntem aproape de zei !

 Culmea Țigănești, Valea Țigănești, Padina Crucii, Valea Mălăiești, Bucșoiu

 Până pe Vârful Omu mai este de urcat foarte puțin și faci drumul având stația meteo în față. Zona devine mai aglomerată fiind atât un nod important de trasee în Bucegi cât și cel mai înalt punct al masivului. După unii 2504 m, după alții 2507 (eu prefer ultima variantă doar din cauze cronologice fiind prima altitudine pe care am învățat-o) Vârful Omu este moțul Bucegilor, locul cel mai înalt din țară în care funcționează non stop o cabană, punct extraordinar de belvedere și cel mai accesibil pisc (la o oră, două de mers de la telecabina Babele).

 Pauză de refacere, cu mâncărică și un pui de somn (cine poate) și, un pic cam târziu, atacăm celebra Vale a Cerbului.

Pe lângă poveștile minunate în care zânele puseseră stăpânire pe aceste meleaguri ( vezi "Zânele din Valea Cerbului" de Nestor Urechia), acest traseu are cea mai mare diferență de nivel din Bucegi, legând Busteniul (cam 850 m) de Vârful Omu (2.507 m). 

 Punctul de plecare al văii este chiar Ceardacul, aflat pe partea nordică a Obârșiei  iar poteca te duce șerpuit și lung printre Morar și Coștila, mai întâi prin pajiștile alpine apoi prin pădure până la drumul ce leagă Gura Diham de Bușteni.

Coștila

 Peisajul este de vis și merită ceva mai mult timp decât i-am acordat noi. Și dacă pe Bucșoiu nu am zărit capre negre, gonite probabil de mulțimea de excursioniști, una din ele, aflată în plimbare de seară, a binevoit să ne taie calea suficient de aproape ca să o putem admira. Sătulă de iarba de pe Morar, după ce ne-a studiat și a analizat lipsa de pericol ce venea din partea noastră, a traversat Valea Cerbului  și s-a cățărat atât de repede pe Coștila încât în câteva minute am pierdut-o din ochi.

Capra neagră 

 În momentul în care am ajuns în Poiana Coștilei ne-am căutat lanternele pentru că lumina scăzuse mult și poteca urma să traverseze ultima bucată de pădure. Hai să-ți arăt Valea Cerbului noaptea nu este refrenul meu preferat, dar ne-am descurcat mai mult decât onorabil, adăugând încă o premieră excursiei noastre. Până la urmă mersul noaptea pe munte poate fi o experiență de vis, fie că este vară și cerul senin plin de mai multe stele decât ai putea număra într-o viață, fie că este iarnă și luna plină face să scânteieze zăpada de parcă mii de licurici au ieșit la plimbare odată cu tine.

 Cred că am ajuns la drum în jur de 9 și am trimis băieții după mașinile lăsate cu o zi înainte la Gura Diham. 

 Munții Baiului 

 Și așteptând ca motorizările să se apropie, am avut parte și de o vizită mai puțin dorită dar de așteptat pentru perioada aceea a zilei : o ursoaică cu doi pui au trecut pe lângă  noi  în drum spre un tomberon.

 Acum o să discut  despre "jmecherii" care pândesc urșii  la tomberoane pentru o  amărâtă de poză. 

Măi luminaților,  a îți umple telefonul cu fotografii cu gunoi consider că este cel puțin deviant și de prost gust (că asta pozați, deștepților, o ladă de gunoi din care se văd, eventual, două urechi, un bot și doi ochi sticloși). Să nu credeți că întâlnirea cu ursul în asemenea condiții este o aventură,  este o mojicie. Și câteodată urșii ăia poate chiar nu mai suportă blițurile voastre și întâlniți unul cu mai mult tupeu și întinde laba după un selfie cu aparatul vostru. Fotografia wilde se face în cu totul alte condiții, aici singurii sălbatici sunteți voi.  

 În  sfârșit ...

Nu știu cum se face dar toate ieșirile la Mălăiești au ceva aparte. După cum am spus, sunt subiectivă, dar pentru mine locul acela e magic. Niciodată nu am prins vreme rea, excursiile au fost reușite, de fiecare dată muntele ne-a arătat câte un secret, fie o capră neagră, fie un urs. 

 Poate pentru că nu ajunge oricine pe acolo și oamenii au altă calitate, alte zâmbete, alte priviri. Poate pentru că pe acolo timpul trece altfel. Nu știu. Știu doar că în Bucegi două sunt traseele de care nu mă pot sătura niciodată și unul din ele este Take Ionescu.

 Cu ceva ani în urmă am asistat la Mălăiești la o aniversare a unei vârste respectabile. O doamnă își serba cel de-al 70-lea an împreună cu prieteni de aceeași etate.

După cum spuneam, locul e magic ...