Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

luni, 30 mai 2016

Diham, Grecului și Postăvaru - în căutarea zilei fără ceață


Capitolul 1 - Here I go again

 Nu știu cum de a ieșit așa în acest an. Poate că vremea frumoasă pe care am avut-o până acum s-a răzbunat. Nu știu. Știu doar că în primele trei ieșiri ale anului am avut parte de ceață, nori, fulguială, ploaie și vizibilitate spre 0. 
 Din această cauză, pentru a nu vă stresa cu imagini încețoșate, am zis să fac un pachet din primele trei luni ale anului și să le prezint la promoție. 



 Dacă vreți să știți ce am făcut în ianuarie, ei bine, am fugit în căutarea zăpezii pe acolo pe unde ne așteptam să o întâlnim. Dacă anul trecut am înotat în zăpadă (uite cum a fost ), uite că de data asta am căutat-o cu insistență. 
 Am zis : ce frumos traseu putem face, în circuit, plecând de la Gura Diham, vizitând pe rând Dihamul, Pichetul Roșu și Poiana Izvoarelor ! Ce minunății de Colți de Morar vom vedea ! Da, sigur, pe hârtie planurile sunt întodeauna roz.  



 Vremea a fost închisă de la bun început, asta ca nu cumva să avem vreo speranță că vom avea vreun pic de vizibilitate spre creste. Cam rece și uscat. Ba chiar e primul an în care nu prea văd zăpadă la Gura Diham. În fine, ne echipăm și plecăm pe triunghi albastru spre Cabana Diham. 
 Fac o paranteză pentru a spune din nou că urcușul de aici îți taie răsuflarea și că aproape orice traseu ai face, după ce scapi de această bucată, pare floare la ureche. Poate este lipsa de încălzire : te dai jos din mașină și dai piept cu muntele. Poate e efectul psihologic al coamei care se așează în calea visurilor tale care se cred capre negre.  
 În fine, întodeauna când plec de aici, trag aer sănătos în piept și îmi așez cu grijă răbdarea la locul ei. 



 Calvarul ăsta se termină exact acolo unde potecile se despart. Pe dreapta traseul duce la Diham prin Șaua Baiului, ocolind Vârful Diham, prin stânga ajunge mai întâi la Poiana Izvoarelor și apoi la Pichetul Roșu unde se mai împarte în trei că așa îi stă frumos. Pe vremuri aflată pe graniță, poiana era unul din punctele de pe Drumul Grănicerilor, probabil unul mai ridicat în grad de vreme ce a primit numele de pichet. De aici una urcă pe Bucșoiu până la Mălăiești ( cu ramificația de rigoare spre vârful Bucșoiu), una duce la Bușteni, străbătând pădurile de la poale de munte și traversând Poiana Coștila (traseul pe care anul trecut, parcurgându-l în sens invers, am înotat în zăpadă) și alta care înconjoară Căpățâna Porcului în drumul ei spre Diham. 



 Pornind pe triunghiul albastru am urcat pe lângă Valea Seacă a Baiului până în Șaua Baiului. De aici pe dreapta pleacă traseul care trece pe lângă vânătorii de munte și coboară în Azuga. Drept înainte, după ce se trece de Forban, se poate ajunge în Predeal undeva pe drumul spre Pârâul Rece, în zona La Șipote. Iar spre stânga este cărarea noastră spre Diham. Cărare este un pic impropriu spus deoarece între timp s-a făcut drum forestier în toată regula, chiar dacă încă destul de nărăvaș și acceptabil doar mijloacelor specializate în așa ceva.  



 Până la cabană mai este un pas, fie doi. De ceva vreme zăpada apăruse sub picioarele noastre. Brazii erau și ei decorați de sărbătoare. Frigul devenise mai prezent. Ceața se agăța în continuare de orice ridicătură apărută în cale, nouă intrându-ne în ochi. Pauză la cabană, mâncăm, bem un ceai. 



 Deși pe afară părea pustiu, întâlnindu-ne pe drum doar cu o mână de copii aflați în cantonament și fugăriți de antrenori, în cabană este plin. Toate mesele ocupate, oameni flămânzi înghițind ciorbe și fripturi. Suntem cu patrupedele așa că rămânem afară spre binele tuturor.



 Nu pierdem foarte multă vreme și o pornim pe punct roșu spre Pichet. Cărarea este făcută, este ceva gheață pe ea, dar nesemnificativă. 
 Acest traseu este unul din traseele prin pădure pe care le consider perfecte. Nu prea urci, nu prea cobori. Traversezi câteva văi pietroase ca să ai și senzație de aventură. Pe caniculă brazii te protejează de arsura soarelui. Pe viscol aceeași brazi te feresc de palele puternice de vânt. Primăvara mirosul proaspăt te însoțește iar toamna culorile îți încântă ochii. Iar din loc în loc ai mici ferestre prin care poți admira culmile Bucșoiului. 



  Prin pădure ceața nu este atât de deasă, așa că ne deplasăm fără probleme. 
 Aproape de Pichetul Roșu începe să ningă, o ninsoare când apoasă când înghețată, de nu mai știi dacă este iarnă sau ba. 
 În poiană facem poza de rigoare la stâlpul indicator. 



 De aici până la Gura Diham nu este decât o formalitate. Poteca este bătută, iar zăpada se împuținează pe măsură ce coborâm. Trecem rapid pe lângă Poiana Izvoarelor, cabană în care nu am intrat niciodată, așezată fiind prea aproape de nodul de început al traseelor.  
 Și așa am început anul,căutând zăpadă și ceva priveliști, primind în schimb ceață, nori și zgribuleala. 


Caseta tehnică :



- Locație : Bucegi 
- Punct de plecare : Gura Diham 
- Acces : drum forestier, ramificație din DN1 , Bușteni – Gura Diham, neasfaltat 
- Traseu : Gura Diham – Șaua Baiului – Diham – Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham 
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 980 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.450 m 
- Diferență de nivel : 470 m 
- Lungime : 11 km 

- Marcaj : 

* triunghi albastru Gura Diham – Diham, 
* punct roșu Diham – Pichet Roșu,
* bandă roșie Pichet Roșu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham
- Durată : 5 ore


  
Capitolul 2 - El Greco

 Când am plecat spre Vârful Grecului în februarie, prognozele ne spuneau "ploaie". Încăpățânați fiind, nu le-am băgat în seamă. Făceam pentru prima dată după multă vreme un traseu nou-nouț, traseu descoperit de curând în căutările mele de ceva de o zi, low-cost, pretabil iarna, cu vedere. 



 Vârful Grecului respectă de minune toate cele de mai sus, fiind situat la vreo 2 ore de Azuga, având o perspectivă extraordinară spre Bucegi și putând fi un punct al unui traseu cu plecare din Azuga și sosire în Bușteni. Cu siguranță însă, anotimpul ideal pentru El Greco (așa cum l-am botezat eu) este toamna.  



 Se pleacă practic din spatele gării din Azuga și, în mare parte, se urmează un drum forestier printr-o pădure de foioase, urmând marcajul triunghi galben care mai bălăurește puțin printre copaci. Autostrada asta se termină într-o mică șa de unde traseul începe să urce un pic mai pronunțat, orientându-se spre stânga. 



 Până aici am înotat în noroaie, puțin amenințați de câțiva stropi de ploaie, apoi am găsit zăpadă, prin unele locuri suficientă cât să spunem că e iarnă. 



 Ascuns printre rădăcinile unui copac, aproape lipit de trunchi, vedem un vestitor al primăverii, cam grăbit, ieșind curajos din zăpada de o palmă. Sesiune foto până ne îngheață mâinile căci între timp picăturile s-au transformat în fulgi, vântul a început să adie și ceața să coboare, luând cu ea și temperatura. 



 După urcarea de pe Valea Grecului, în scurt timp întâlnim ramificația spre Predeal (traseu marcat cu bandă albastră care se continuă pe Clabucetul Baiului până aproape de Cimitirul Eroilor) și nu știu de ce, cred că și acea porțiune este la fel de frumoasă.  



 Când ajungem în Șaua Grecului parcă am înota în lapte. Jos zăpada crescuse până aproape de genunchi (e drept că doar în unele zone în care vântul depozitase omătul). Sus ... Ei bine nu prea știu ce era sus căci vizibilitate nu era deloc. Probabil că așa te simți și în iglu când oriunde ai întoarce ochii dai de alb. 



 Planul era să urcăm pe vârf, aflat în stânga traseului ce duce de aici, peste Vârful Leuca Mică și pe lângă vânătorii de munte, în Șaua Baiului de unde se poate coborî în Bușteni. De pe vârf, într-o zi senină, ai priveliște tip 360, cu Bucegi, Postăvaru, Baiului. Nu a fost să fie ziua noastră. 



 Hotărâm să ne întoarcem, după ce mâncăm într-un loc ferit de vânt. Când ajungem în Azuga ni se pare prea devreme pentru întoarcere, așa că ne oprim în Bușteni pentru o vizită la Castelul Cantacuzino. Prieten vechi, castelul ne întâmpină cu aceeași ghizi amabili care ne povestesc pe îndelete cum a apărut castelul, cine era Nababul, cât de mare era averea sa și ce s-a întâmplat cu toate minunățiile de acolo de-a lungul vremii care nu a fost prea darnică și prea liniștită cu noi. În fine, povești despre castel puteți citi aici sau, cel mai bine, dați o fugă până acolo. 



 Având în vedere vremea și locurile, aș spune că în februarie a fost vizita în Narnia. Nu am intrat noi prin dulap și nu ne-am intalnit cu vrăjitoarea Jadis, dar l-am avut pe leul Aslan în inimi. 


Narnia de la Cantacuzino (foto Tibi)

Caseta tehnică :


- Locație : Munțtii Dihamului 

- Punct de plecare : Gara Azuga 
- Acces : DN1 , Azuga 
- Traseu : Azuga – Șaua Grecului - retur
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 940 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.385 m 
- Diferență de nivel : 445 m 
- Lungime : 5,5 km 



- Marcaj : triunghi galben 

- Durată : 4 ore  


Cu galben - traseul din ianuarie Cu roșu - traseul din februarie

Capitolul 3 - Take me to the mountain

 Pentru că între timp se cam făcuse de martie, am ales ca în prima lună de primăvară să ne plimbăm puțin tot prin locuri noi. Cum niciodată nu mersesem pe Postăvaru, nu prea am avut dificultăți în a alege destinația. Inițial am vrut să urmăm Drumul Roșu iar, după un popas la cabană, să urcăm pe vârf pentru, ce credeți, panoramă. Lucrurile simple se pot complica însă foarte mult. În primul rând pe Drumul Roșu am plecat în direcția greșită pentru că pur și simplu nu am văzut marcajul din dreapta ci doar pe cel din stânga. Așa că după vreo 10 minute realizez că nu urcăm deloc, ceea ce nu trebuia să se întâmple. 



 Schimbăm direcția și schimbăm și marcajul, trecem de la crucea roșie la triunghi galben și suim spre Postăvaru pe varianta Sulinar. Poteca se strecoară pe lângă pârtie și presupune ceva efort deoarece nu are curbe generoase ci este de-a dreptul pieptișă. Zăpada, așa cum ne-a obișnuit anul acesta, ioc. Pe măsură ce urcăm apar însă câteva limbi de omăt, dublate de gheață, ceea ce nu este foarte plăcut dar nici imposibil de străbătut. 



 Trecem la zona de conifere și ne strecurăm printre brazi. Ajungem la refugiului salvamont care ne pândește de undeva de sus, de pe ramificația traseului spre Peștera de Lapte. Suim în continuare și în câteva minute ieșim într-un drum forestier, plin de marcaje.  
 De aici se poate coborî în Timișul de Jos prin Valea Lamba Mare (marcaj cruce albastră). Pe bandă albastră se poate ajunge în Brașov pe mai multe variante, după Vârful Crucurul Mare potecile ramificându-se spre Răcădău, Poiana lui Stechil, Schei, Noua (prin Piscul Lung), Dârste sau Dâmbul Morii. 
 Văzut așa, Postăvaru și Poiana Brașov par un imens labirint greu de rezolvat. 



 Ieșim din pădure și  facem dreapta spre Poiana Ruia, urmând varianta cuminte spre cabană, variantă care întretaie pârtiile de schi. Vremea s-a închis, este rece, ceața coboară. Pe pârtii trec din când în când schiori. Se vede că sezonul nu a fost deloc bun. Lacul din care se produce zăpada artificială în caz de nevoie e aproape gol.  



 Când ajungem la cabană dăm cu ochii de primele flori de primăvară, cu excepția ghiocelului curajos văzut în februarie în drum spre Vârful Grecului. Câteva brândușe scot capul dintre ierburi.  
 Reușim să scoatem și noi capul printre cețuri preț de o clipă pentru a admira Bucegii. Frumos, frumos, dar vremea e zgârcită și acoperă totul cu o perdea de nori joși, prevestitori de precipitații. 



 Intrăm în cabană pentru masă. Da, cu tot cu patrupezi și aici trebuie să recunosc că m-au surprins. Jos pălăria pentru Cabana Postăvaru care înțelege că un câine face parte din familie și că dacă a urcat cot la cot cu stăpânul său înseamnă că merită același tratament. Ne-am simțit excelent acolo, mâncarea a fost foarte bună, interiorul primitor, oamenii relaxați, adică normalitate. 



 Ne odihnim puțin ca să se așeze bunătățile mâncate și hotărâm să ne întoarcem pentru că până pe vârf mai aveam de hălăduit vreo 2 ore și, ajunși acolo, nu ne-am fi văzut decât propriile degete ținute în apropierea ochilor. 



 Începe să ningă viscolit și savurăm din plin momentul în care ieșim de pe drum și intrăm în pădure unde suntem protejați de vânt. Când ajungem la refugiu hotărâm să vizităm Peștera de Lapte. Urcăm puțin și apoi o ținem pe curbă de nivel și ușoară coborâre. 



 Poteca este prietenoasă, la un moment dat dispare și zăpada și întâlnim un indicator care ne spune că nu trebuie să ne întoarcem la Sulinar pentru a ajunge în Poiană, ci putem să terminăm traseul în circuit ce trece prin fața peșterii și coboară apoi prin Poiana Drester și Vâlcelul lui Schmautz, aducându-ne nu departe de destinație. 
 Perfect! Până la peșteră mărșăluim cam o oră. Ajunși, începem să o explorăm și să facem fotografii că doar asta ne place tare mult. 



 Aflată undeva pe la 1350 m altitudine, Peștera de Lapte a fost botezată după stratul alb de calcit depus. Nu este mare fiind compusă dintr-o singură sală, ușor accesibilă din potecă. Are o lungime de 175 m, o lățime de  14-20 m iar înălțimea poate varia de la 3 la 6 m. Intrarea se poate rata ușor dacă nu știi cum să te uiți în jur. La prima vedere pare doar o scobitură în perete de stâncă. Lumina diurnă poate ajunge în interior până la 20 m și de aceea este bine ca pentru vizitare să aveți lanterne. 
 Cu niște ani în urmă se spunea că aici ar locui niște familii de lilieci, dar noi nu am întâlnit niciunul, fiind probabil goniți de turiștii zgomotoși. Peștera nu este bogată în formațiuni, iarna îmbogățind-o cu niște stalacmite de gheață în imediata apropiere a intrării. Dacă am fi avut mai mult timp, am fi explorat-o pe îndelete pentru a admira montmilch-ul (laptele de munte) de consistența iaurtului care se depune pe pereți. 



   Terminând cu sesiunea foto și văzând că timpul a cam zburat, dăm voinicește din picioare pentru a ajunge în Poiana Drester pe lumină. Coborârea nu durează mult. Suntem la 1300 m altitudine și până în Poiana Brașov mai avem de coborât încă 300 m diferență de nivel. Urmăm în continuare punctul albastru într-o coborâre abruptă pe Vâlcelul lui Schmautz. E cam alunecos, dar nu avem probleme. Ajungem în Poiană, dăm de un drum betonat pe care îl urmăm spre stânga, pe dreapta indicatoarele arătându-ne un traseu spre Pietrele lui Solomon. 
  Drumul betonat se termină într-unul forestier care ne duce în Drumul Roșu pe care l-am cunoscut dimineață. Suntem pe teren sigur și ajungem la mașini aproape fără să ne dăm seama.  



 Ei bine, cam asta a fost vizita în Postăvaru. Scurtă, pe alocuri frustrantă, însă ideea este că până acum l-am ignorat nemeritat. Este un ghem de trasee care trebuie desfăcut încet-încet. Neașteptat de frumos, nu-l voi ierta de promisiunea de panoramă din vârf.  


Piatra Craiului

   Caseta tehnică :


- Locație : Postăvaru 

- Punct de plecare : Poiana Brașov 
- Acces : DN1E , Râșnov  – Poiana Brașov, asfaltat 
- Traseu : Poiana Brașov – Sulinar – Poiana Ruia – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Vâlcelul lui Schmautz – Poiana Brașov
- Grad de dificultate : ușor 
- Altitudine minimă : aproximativ 1.050 m 
- Altitudine maximă : aproximativ 1.600 m 
- Diferență de nivel : 550 m 
- Lungime : 13 km 
- Marcaj : 


* triunghi galben Poiana Brașov – Cabana Postăvaru – Refugiul Salvamont, 
* punct albastru Refugiul Salvamont – Peștera de Lapte – Poiana Drester – Poiana Brașov,
* bandă galbenă Poiana Brașov – Pârtia Bradul
* cruce roșie Pârtia Bradul – Poiana Brașov
- Durată : 8 ore