Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

luni, 11 iunie 2012

Verde de Ciucaș


După câteva zile frumoase, luna mai ne-a umplut de ploi, ne-a coborât temperaturile și ne-a ținut acasă în week-end-uri. Dar, victorie ! Uite că a venit vara !


Am plecat în Ciucaș cu speranța de a vedea rododendronul înflorit. Altfel spus : să văd Muntele Roșu roșu. Însă, în fața ochilor, nu am văzut decât verde. Nu știu dacă am venit prea devreme sau prea târziu, dar am găsit puțin rododendron înflorit. Poate și iarna mai aspră care a fost o avea vreo vină.


În fine, roșeața a fost doar un pretext pentru excursie. În fond, Ciucașul face singur toți banii.



Am ales traseul Culmii Bratocea, cu plecare din pas (mă refer la pasul cu același nume, n-am greșit prepoziția). Am lăsat mașinile cu două roți în Prahova și cu celelalte două în Brașov și am urcat până la releu pe drumul forestier, trecând pe lângă stâna din Bratocea, aflată acum față în față cu vechea locație (vechea stână, cea pe care am văzut-o în 2009, era pe stânga).


De la releu începem urcușul mai abrupt care ne-a luat aerul și ne-a agitat inimile. Se simte că am iernat cam îndelung și condiția fizică nu mai este ce-a fost.



Avem  noroc că nu a durat mult și ajungem pe curbele de nivel, ușor înclinate care ne duc până în Șaua Tigăilor pe nesimțite. Când trecem pe partea nordică a culmii putem vedea Bucegii și zăpada de pe Coștila iar în spatele lor, spinarea de dinozaur a Pietrii Craiului.


Este cald și soarele strălucește pe un cer fără nori. Când ne coborâm ochii, pe lângă potecă vedem gențiene dar și afini cu rod. Ce-o fi pe aici peste vreo două luni ...


Ajungem în șa, poarta vânturilor și adierile ne mai răcoresc. Goliat e la locul lui, Tigăile Mari ne încântă. Reprezintă cea mai spectaculoasă formațiune de tip turn din Carpați. Nu știu dacă este așa și nici nu vreau să știu, eu nu mă satur niciodată de peisajul acesta, cu stânci gri lucind în soare printre pajiști verzi. Iar potecile brăzdate prin ierburile montane mă fac să mă gândesc la sutele de picioare și miile de pași de iubitori de munte care le-au format.

Goliat

Tigăile Mari

Până pe vârf mai este puțin, scăpăm și de acest urcuș și ne relaxăm la 1.954 m. Peisajul este de vis. Bucegii, Piatra Craiului, Vama Buzăului și Întorsura, Chirușca, Muntele Roșu și Zăganul, undeva jos ghicim și Cheia iar peste drum, Munții Grohotiș.



Mâncăm, ne mai prăjim vreo jumătate de oră întinși pe iarbă la odihnă, facem poză cu vârful și coborâm spre cabană.


O mențiune de logistică : stâlpul indicator din vârf și-a pierdut tăblița care indica numele și altitudinea, dar și săgețile cu traseele. Există un surogat bilingv, scris de mână. Aceeași problemă am întâlnit-o și la stâlpul din Șaua Tigăilor, iar pe mulți alții i-am văzut îndoiți și dezrădăcinați.




Coborâm pe lângă Babele la Sfat și pe lângă Căpătâna de Zahăr spre noua cabană Ciucaș. Lăsăm Tigăile Mari în urmă și din șaua mică ajungem repede la lacul de nival care mi se pare mai mic și cu malurile mai erodate.



Noua Cabană Ciucaș (sau, oficial, Cabana Vârful Ciucaș) este ridicată pe locația celei vechi, la 1.585 m altitudine. Acum aproape trei ani, când priveam șantierul de pe înălțimile din Zăganu, am fost revoltată de amploarea construcției și mă gândeam că era sfârșitul liniștii și păcii din zonă.




Am sărit pârleazul !

Cu toate că s-a săpat un drum forestier pe Valea Berii care a intrat destul de mult în pădure (și care se pare că va rămâne așa, neasfaltat), dificultatea acestuia face ca la cabană să se ajungă motorizat doar de autoturisme de teren conduse de șoferi foarte pricepuți. Se pare că această combinație e mai greu de găsit. Am numărat doar patru jeepane în parcare. Turiști, în schimb, cât să umpli două autocare.


Vechea cabană



Cabana nouă

„Cabană” este o denumire improprie. Poate nici hotel nu este cea potrivită, dar cred că se mulează mai bine pe clădirea de trei etaje, cu toalete inside și cu apă curentă (chiar și caldă). În dreapta au amenajat un loc de popas (probabil și cu destinație de grătar), cu mese, bănci și chiuvete cu apă potabilă captată de la un izvor.



În cabană se ajunge pe uși bombate, ca două jumătăți de butoi, capitonate cu piei de capră. Podeaua barului este din lemn, din bușteni de diferite dimensiuni întăriți cu praf de lemn și clei. Nu am văzut până acum așa ceva, arată foarte bine și cred că s-a făcut și economie de materiale.

 


Ne-am tras sufletele un pic, ne-am aprovizionat cu apă și am pornit pe lungul drum de întoarcere la mașini. Am coborât pe Valea Berii, trecând pe lângă fântâna Ion Nicolae de unde izvorăște Teleajenul, punctul maxim până la care se poate ajunge cu o mașină obișnuită. De aici până în drumul național nu am facut mai mult de 45 de minute și apoi încă o oră până în Pasul Bratocea, la mașini.


Pentru iubitorii de amănunte, iată câteva detalii tehnice : am parcurs întreg traseul în opt ore și jumătate (am plecat la 10.50 și ne-am întors la 19.30), acoperind o diferență de nivel de 1.600 m (un +700 și un -900), mergând pe bandă roșie până la Cabana Ciucaș și pe cruce albastră până la fabrica de apă Keia (capătul drumului forestier de pe Valea Berii în drumul național).


Tigăile Mari


Tigăile Mici

Am fost nouă călători : Ema, Flori, Adrian, Călin, Cătălin, Mihai, Tibi și cei doi capi ai răutăților, Mihaela și Gabi. O companie adevarată, oricum ai pune accentul.






 
Și, unde mergem data viitoare ?


Obosiți după traseu (foto Tibi)


Acesta a fost