Hiking Zone: Mini City Break – Oradea walking

Întâmplarea a făcut să am la dispoziție cam o jumătate de zi de pierdut prin Oradea în condiții mai restrictive (adică am fost însoțită de Sara Beagle ceea ce a anulat orice posibilitate de acces în vreun muzeu).

Puteam să-mi pierd ziua pe balansoarul pensiunii sau puteam să-mi pun la bătaie spiritul de orientare, răbdarea și rezistența. Cum varianta statică nu hrănește curiozitatea, decizia a fost foarte ușor de luat.

Așadar, iată cum arată Oradea pe jos.

Prima oprire a fost la cetate.

Prima atestare documentară a cetății Varadinum datează din 1113 cu menționarea episcopului de Oradea printre semnatarii documentului. Întemeierea și funcționarea cultului religios romano-catolic este însă mai veche, Oradea fiind ridicată la rang de episcopie încă din 1092.

După 1192 devine un important centru religios și loc de pelerinaj odată cu sanctificarea fondatorului episcopiei, Sfântul Ladislau Taumaturgul. După secolul al XV-lea devine un însemnat centru al Umanismului și Renașterii, loc de întâlnire a marilor cărturari.

Se menționează existența unei biblioteci impresionante și a unui centru de învățământ de renume, aici studiind Nicolaus Olahus. Timp de câteva secole aici a fost stabilit primul meridian 0. Acesta trecea prin interiorul cetății și fusese stabilit de un fost elev specializat în astronomie. Mori de ciudă, Greenwich ! (Greenwich a devenit meridianul 0 abia în 1884).

Bastionul Crăișorul în stânga, Bastionul Roșu în dreapta

După 1557 (și până în 1857) Oradea devine cetate strict militară, suferind multe asedii, cele mai însemnate fiind cele otomane. Nu a fost cucerită decât de trei ori.
Din punct de vedere arhitectural, cetatea cunoaște trei etape de dezvoltare (romanică, gotică și renascentisto-barocă). Este extinsă și refăcută între secolele al XVI-lea și al XVII-lea de către arhitecți italieni. Atunci capătă și forma tipică de fortificație bastionară.

Planul cetății în anii de glorie

Cetatea are cinci bastioane construite în formă de pană, element unic în Europa de est. În partea de nord, în 1572, este ridicat Bastionul Aurit în timpul lui Ștefan Bathory. Bastionul este orientat spre Dealul Pisica (Ciuperca) și a fost puternic avariat de bombardamentele otomane în repetatele asedii.

Bastionul Roșu

După Poarta de Est s-a ridicat în 1580 Bastionul Roșu, care a suferit puternic în atacul otoman din 1660 (asediu care s-a soldat cu capitularea cetății). După recucerirea cetății de către imperiali, acesta a fost refăcut și întărit. În partea sudică, în 1570, s-a ridicat Bastionul Crăișorul, urmat spre vest de Bastionul Bethlen. Acesta a fost finalizat în 1618 și aici a fost amplasată stema și inscripția familiei princiare. Mult timp bastionul a fost alcătuit doar din pământ bătut și de aceea a purtat denumirea de “bastionul de pământ”.

Bastionul Bethlen și inscripția

După Poarta de Vest, tot cu orientare nordică, a fost construit Bastionul Ciunt, în 1575. Denumirea sa vine de la faptul că o mare perioadă a stat neterminat (ciunt = retezat, tuns, rupt). Și acesta a fost distrus de otomani și refăcut în anii stăpânii austriece.

Poarta de Vest

În șanțul cetății, pe partea estică, între Bastionul Aurit și Bastionul Crăișorul, a fost amenajat un parc dendrologic.

Parcul dendrologic ( în stânga spre Bastionul Aurit, în dreapta spre Bastionul Roșu )

În interior, Palatul Princiar a fost refăcut, fiind create spații pentru expoziții și spectacole, un muzeu, un hotel și chiar sediul Facultății de Artă. Lucrările nu sunt încă finalizate, în plan fiind construirea unui teatru de vară în interiorul unui bastion.

Palatul Princiar

Biserica din Cetate a fost de asemenea refăcută, fiind parte integrantă a Palatului Princiar. A fost ridicată în 1775 în stil baroc provincial și a suferit puternic în incendiul din 1836 (care a distrus o parte din oraș), pierzându-și atunci acoperișul original. În prezent aparține comunității slovace, romano-catolice.