Cum sa faci palpitant un traseu frumos

De cele mai multe ori prin Sinaia suntem în trecere spre alte destinații, așa că ultimul traseu din zonă l-am făcut în urmă cu prea mulți ani ca să pot spune.

Având la pachet alte două lucruri interesante de văzut, cu o vreme anunțată drept capricioasă, am ales pentru week-end o reîntâlnire cu Stâna Regală și Piciorul Pietrei Arse și o premieră cu Franz Josef și Sfânta Ana.

L-am lăsat pe Pepito în grija jandarmilor montani și am pornit ușurel spre Poiana Stânii nu pe poteca din pădure (să-i spunem Aleea Regilor), amenajată pentru promenadă pe la începutul secolului XX, ci pe drumul forestier ce asigură accesul auto, drum ce pornește spre dreapta din șoseaua ce duce la Cota 1.400.

Joc cu miniature la Poiana Stânii

Cu excepția unor mici porțiuni, drumul este practicabil, chiar prea mult pentru gustul meu.

După nici 100 m de la desprinderea din șosea, pe drumeagul din stânga, trecând de barieră, am ajuns la Stânca Sfânta Ana.



Acolo se pare că a fost întemeiat primul așezământ monahal din zonă, ca paraclis pentru pusticii din munți, prin anul 1453. Paraclisul a fost folosit până in 1877, ultimul pustnic cunoscut fiind Inochentie.

Pe Stânca Sfânta Ana se poate practica alpinismul. În vârful ei se poate ajunge și pe o potecă ce suie pieptiș pe lângă apele pârâului cu același nume care a suferit, ca mai toate apele din zonă, lucrări de captare.

În timpul unor astfel de lucrări, executate în perioada ridicării Castelului Peleș, s-au găsit celebrele plăcuțe de aur de la Sinaia preschimbate în plumb de jocul istoriei.

Din lipsă de timp am lăsat explorarea pentru o altă dată și ne-am continuat drumul spre Poiana Stânii.

Aflată la 1270 m altitudine, Stâna Regală este locul în care îți poți umple sufletul cu frumusețea muntelui fără a depune niciun efort ci doar deschizând ochii.



Panorama asupra Bucegiului este una din cele mai frumoase pe care le-am văzut, întinzându-se până spre Crucea Caraimanului.



Probabil frumusețea a fost și motivul pentru care Poiana Stânii a făcut parte din domeniul regal, fiind un teriroriu al statului dat în administrare familiei regale.



Aici au existat grajduri cu până la 70 de vite și de aici a fost strămutată la Techirghiol bisericuța maramureșeană din lemn adusă de Carol al II-lea.

Fiind o destinație favorită pentru plimbări, Stâna Regală a devenit și loc de protocol, în apropiere fiind amenajate, în cinstea Împăratului Franz Josef venit în vizită în 1897 din imperiul ce pe atunci se întindea până la Predeal, un punct de belvedere și un loc de servit masa.

Cunoscute astăzi sub numele de Stâncile Franz Josef, cele două terase oferă o panoramă superbă asupra Văii Prahovei, de la Sinaia până la Bușteni.

Din păcate vremea capricioasă a început să-și arate fața, întâmpinându-ne cu tunete și fulgere și împingând spre noi nori negri și deși.



Cu părere de rău, după câteva fotografii făcute pe fugă, ne-am retras la adăpostul pădurii pentru masa de prânz.

Pe la ora 14 soarele a apărut cu putere determinându-ne ca, în ciuda întârzierii, să ne continuam traseul planificat.

Pornim pe bandă albastră și începem să urcăm în serpentine Piciorul Pietrei Arse.



Poteca prin pădure este în stare bună, ramurile dese ne apără de căldura soarelui așa că nici nu realizăm când ajungem la 1600 m.



Dăm cu ochii de o băncuță așezată special pentru a admira Valea Prahovei, Munții Baiului, Cota 1400 care se vede peste Valea Peleșului și traseul nostru ce se strecoară îmbietor pe sub Colții lui Nică.

Ne tragem sufletul cu ochii la fluturi, bondari, garofițe și clopotei și o pornim din nou la drum.





Însă nu urcăm mult și auzim din nou toba furtunii bătând dinspre Brașov.



Se văd și norii și în scurt timp începe să picure. Întindem pasul până la Colții lui Nică unde ne adăpostim sub niște brăduți.

Noroc că e ploaie de vară și în 10 minute soarele ne face iar cu ochiul.

Fără alte incidente ajungem pe platoul Bucegilor în apropiere cabanei Piatra Arsă. Câte amintiri și aici !

Se vede Coștila scăpată pentru un moment din îmbrățișarea aproape permanentă a norilor, apoi Caraimanul, Jepii Mici, Jepii Mari, cabana Babele, culmile Obârșia și Doamnele.

Ne întoarcem cu greu privirea de la atâta frumusețe și ne retragem spre Cota 1400, ocolind Vârful Furnica.

Viața pastorală se desfășoară în ritmul ei.

Badea ne-a suportat o vreme interesul, șezând rezemat în bâtă și cugetând la viața agitată pe care o duc oamenii ăia de-i trag chipul în poză. Și-a fluierat apoi dulăii și a coborât să-și întâlnească mioarele.

Indubitabil

Cu ochii pe ultima telecabină ce urca spre Cota 2000, ajungem pe pârtia de schi Târle pe care coborâm până la 1.400 m.

Într-un moment de voinicie renunțăm la coborârea cu telegondola (18 lei pentru amatori) și pe la ora 19 pornim pe drumul spre Sinaia.

Și ne ajung din nou capriciile vremii. La a treia strigare ploaia nu se mai mulțumește să ne amenințe discret ci se dezlănțuie în toată regula, devenind treptat aversă apoi potop, acompaniată de tobe și alămuri. N-au lipsit fulgerele și nici grindina. O așa revărsare de forțe nu am văzut de mult.

În stânga se vede Castelul Peleș

Suntem patru și doar doi norocoși cu pelerine așa că întindem pasul la maxim și trecem aproape în fugă pe lângă Stânca Sfânta Ana. Ajungem la mașină în stilul caracteristic al zilei : în momentul în care ploaie se oprește. Sinaia a avut de înfruntat și un vânt puternic care a doborât copaci și a rupt firele electrice. Prin pădure noi nu l-am simțit.

Ne-am schimbat, am făcut un pic de căldurică în Matiz și am creat o atmosferă intimă timp de două ore până am ajuns acasă.

În lipsa clasicei fotografii de picioare care a fost boicotată de vreme, călătorii de serviciu Ema, Mihaela, Gabi și Tibi vă salută cocoțați pe Franz Josef.



Traseul

Dobrogea caldă

  

O zi liberă în plus este o minunată ocazie de evadare, mai ales după zilele capricioase de mai și iunie când în timpul săptămânii luptai cu vremea călduroasă iar în week-end cu ploile.

 

 

 

Timpul instabil ne-a făcut să stăm pe lângă casă, cu urechile lungite de atâta așteptare.

 

 

În sfârșit, vreme bună de Rusalii, un week-end prelungit, chef de drum și Marea Neagră aproape au fost în rețeta pentru Vadu.

 

 

 

 

Da, mai multă lume în acest an, dar de aceeași bună calitate : nu am văzut gunoaie, nu a urlat nicio muzică, nu a țipat nimeni, nu au existat beții manifestate public, în principiu fiecare s-a relaxat pe bucata lui de nisip respectându-i pe ceilalți.

 

 

S-a nimerit să mergem la Vadu exact în noaptea cu cea mai mare lună din an (deși  în fotografiile mele încă nu se vede acest lucru), lună care a agitat marea suficient de mult astfel încât am petrecut sâmbăta mai mult adunând scoici decât bălăcindu-ne în valuri.

 

 

 

 

 

 

 

O briză mai puternică ne-a apărat de căldură.

 

 

 

După o noapte liniștită (și, culmea, dormită vârtos cu toată luna plină) a urmat ziua mării.

 

 

Am intrat în apă ori de câte ori mi s-a părut a fi prea cald și nu am ieșit decât atunci când mi s-au încrețit bine degetele.

 

 

 

Între timp am citit câte ceva și am făcut rost de un semn de carte inedit, e drept, temporar.

 

 

 

Am stat cu ochii după păsăret, în special după unele mici și vioaie, cu picioare lungi și elegante, cu galben, gri și ceva verde în pene, care umblau harnice după muștele enervante.

 

 

Probabil codobaturi, dar nu sunt specialist.

 

 

După o zi minunată, o bună parte din noapte a fost ocupată de un concert al instrumentelor de percuție : tunete, trăznete și picături de ploaie răpăind pe cort, acompaniate de o orgă de lumini.

 

 

 

Cu tupeu, ceasul a sunat devreme că doar doream să văd răsăritul, dar soarele nu a vrut să se arate decât mai târziu, printre niște nori. În sfârșit, măcar nu mai ploua.

 

 

 

 

 

Când am reușit să ne trezim de-a binelea, am constatat că ploaia nocturnă a fost cea mai mică problemă a noastră.

 

 

 

Cea mai mare se prezenta sub forma unui mic gigant îngropat în nisip.

 

 

Așa că am apelat la locuitorii unei alte Românii (din păcate tare mică, după cum au spus și ei) și cu un jeep, un troliu și multă bunavoință, Pepito a ajund în siguranță pe iarbă.

 

 

 

Și după savurarea unei cafele și câteva poze făcute unor maci întârziați, am întins-o spre chei.

 

 

 

Cu pauze pentru lanuri de grâu, floarea soarelui și turbine eoliene.

 

 

 

 

Despre Cheile Dobrogei, căutate și negăsite și aflate un an mai târziu cu totul întâmplător nu am pomenit până acum.

 

 

Prin 2007-2008, nu știu cum, am aflat că undeva în podișul dobrogean, săpate de apele Casimcei, există niște chei de o frumusețe deosebită.

 

 

Am plecat să le căutăm, dar ne-am oprit prea devreme și, în lipsa unor indicatoare,  am descoperit alte bogății turistice, e drept, de altă natură : Mânăstirea Casian și Peștera Sfântului Ioan Casian.

 

 

 

Cam după un an sau poate doi, după o vizită la Histria mi se pare, căutând un alt drum de întoarcere spre casă, după ce am trecut de Cogealac și de satul Cheia (denumirea ar fi trebuit să fie un indiciu, dar mintea mai lenevește uneori) am avut imensa surpriză de a ne trezi în Cheile Dobrogei.

 

 

 

Nu știu cum s-a simțit Columb când a găsit America, cred însă că bucuria mea a fost mai mare. Era practic cadoul pe care mi-l făcea Dobrogea într-un mod atât de minunat, în momentul în care mă așteptam cel mai puțin.

 

 

 

Și dacă până atunci doar îmi plăcea, după aceea m-am îndrăgostit de Dobrogea.

 

 

 

Cheile sunt săpate intr-un recif coraligen format in Jurasic. Au forme atât de stranii și un aer atât de vechi  încât te întrebi imediat unde se ascund dinozaurii.

 

 

Zona este declarată rezervație pentru unele specii de plante și animale. Sunt și peșteri și trasee de alpinism.

 

 

 

 

De data aceasta am lăsat sfiala la o parte și m-am cățărat, atât cât am putut, pentru a le admira și din alte unghiuri. Minunate erau și de acolo !

 

 

Că peisajul este fantastic și că a început să se audă de el se vede imediat prin (ne)civilizarea zonei cu grătare și muzici.

 

 

Am văzut și vreo două panouri cu ceva informații turistice și mari coșuri de gunoi neridicate.

 

 

În plus, pentru a păstra registrul fantastic, ne-am pomenit în mijlocul filmărilor la un nou videoclip Smiley. Logistică, repetiții, oprirea circulației, indicații regizorale.

 

 

 

 

Deci, dacă vă cântă Smiley și vedeți o mașină roșie, decapotabilă, fugărită de alte trei auto negre, să știți că peisajul din jur (dacă se vede, că poate nu o fi în scenariu) este din Cheile Dobrogei.
[Fac acum un upgrade : noua melodie se numește "Criminal", videoclipul va fi lansat oficial pe 4 iulie și aici gasiți teaser-ul]

 

 

În drum spre casă, după ce am salutat niște popândăi curioși, strecurându-ne printre câteva ploi torențiale, am străbătut câmpuri lucrate de oameni harnici, ajutați până acum de vremea din acest an.

 

 

Am văzut livezi și viță de vie abia plantate, lanuri nesfârșite de grâu auriu, altele verzi cu porumb sau pline de bănuții florii de soare.

 

 

În alte zone se secera de zor sau se ara și semăna.

 

 

Toate astea dădeau un sentiment de normalitate și bogăție, de lucruri așezate, făcute cu cap, de efort răsplătit pe măsură.

 

 

De tihnă.