Am ieșit din hibernare !

Ceva Bușteni

Gata cu hibernarea ! Am zis !



Aș fi vrut ca 2014 să fie anul în care să reușesc să fac câte o ieșire în fiecare lună. 

  

Amorțeala sărbătorilor, inerția începutului de an și apoi vremea capricioasă, au făcut ca în ianuarie să stăm tot în bârlog. 

  

Îmi planificasem o ieșire ușoară, de înviorare,  exact în week-end-ul în care a nins și a viscolit cât pentru o iarnă întreagă. 

De la sânga la drepta : Claia Mare, Jepii Mici, Caraimanul

Am amânat plimbărica până în a doua sâmbătă din februarie când, în duet, am atacat Bușteniul.

Castelul Cantacuzino

Dintre toate traseele ce se pot face pe acolo, l-am ales pe cel mai ușor și anume Cascada Urlătoarea în circuit, mai precis plecare din Bușteni, făcut poze YOLA (= eu la) la cascadă și coborâre apoi în Poiana Țapului. 

Calaia Mare și Jepii Mici

Uite și Jepii Mari (în stânga Clăii)

Cum toată hărmălaia asta nu dura mai mult de trei ore, cu multe pauze pentru poze, apă, poze, mâncare, poze, privit peisajul, poze, am îmbogățit ieșirea cu o componentă istorică : o vizită la Castelul Cantacuzino.

Ei bine, sâmbătă dimineața eram în Gara de Nord pornind într-o călătorie de tip studențesc. 



Adică cea mai ieftină variantă, tren la ora 6 și ceva, înghesuială maximă și stat în picioare până la destinație, singura diferență a fost faptul că am cumpărat bilet. Dar nici nașii nu mai sunt ce au fost…

Foișorul

În tren gălăgie, multă lume ce mergea la schi, navetiști cu papornițe, acordeoniști și nelipsitul om cu papagali ce aleg, contra cost, biletul ce-ți dezvăluie viitorul. 

Cum papagali erau și în tren, banii și-au schimbat rapid destinația, trecând din buzunarul fraierilor în cel al afaceristului de ocazie.

Curtea interioară

Aștept momentul când vor apărea și circari cu jobene pline de iepurași, contorsioniști și înghițitori de săbii căci pe femeia cu barbă mi se pare că am văzut-o pe locul de la geam.

În fine, pe la 9 și ceva, spre jumătate, am ajuns în Bușteni iar până la castel am mai făcut vreo 15 minute.

Grigore Cantacuzino a pus piatra de temelie a castelului în 1901. 

Balustradă cu porumb

În acea perioadă Bușteniul avea vreo 20 de case și urma să devină una din destinațiile de schi și relaxare la aer curat a orășenilor.

Ridicarea reședinței de vară a durat 10 ani, lucrările finalizându-se în 1911.

Amplasarea castelului pe Zamora nu a fost întâmplătoare. Acolo era terenul de vânătoare și totodată punctul cu cea mai frumoasă priveliște spre Valea Prahovei.

De altfel, denumirea de Zamora se datorează tot lui Grigore Cantacuzino. 

Acesta avea o cățea, Mura, cu care mergea la vânătoare iar când o asmuțea să caute urma îi striga „Za, Mura, za Mura!”

Fiind cel mai bogat om al României, Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, și-a dorit ca micul său palat să rivalizeze cu Peleșul ridicat în Sinaia, dar în același timp a dorit să-și arate recunoștința și respectul față de înaintași. 

Poveștile spun că Grigore Cantacuzino, dorind să-și arate puterea financiară, a vrut să-și acopere castelul cu monede de aur iar arhitectul, ironic față de imensa bogație a Nababului, l-a întrebat dacă le dorea bătute pe cant.

Castelul a fost ridicat în stil neoromânesc, a fost decorat cu vitralii cu blanozul familiei, au fost amenajate săli cu specific românesc, s-au folosit materiale de construcție autohtone cum ar fi piatra de Albești din care sunt făcute șemineele. 

Scara spre turn, construcție inedită, singurele puncte de sprijin sunt pereții

 

Cu multe generații în urmă, străbunii familiei Cantacuzino se numărau printre împărații Imperiului Bizantin care, după 1453, la destrămarea acestuia, au ajuns în Țara Românească și în Moldova, făcând parte din elită, în calitate de înalți dregători sau chiar domnitori.

După schimbarea în rău a regimului (și mă refer aici la instalarea comunismului), Castelul Cantacuzino, naționalizat, a fost deposedat de mobilier, uneori chiar de foștii angajați și transformat în casă de recreere, cu titlu de sanatoriu, pentru elitele Ministerului de Interne.

Camerele și-au pierdut strălucirea, picturile fiind acoperite cu un strat de vopsea, lucru benefic până la urmă deoarece au acționat ca o protecție. 

Superghida

 Tavanele, parchetul și vitraliile au scăpat de modernizări  însă norocul cel mare l-a avut salonul de onoare.

 

 

 

 

Declarat depozit acesta a stat mai mult închis. Aici se regăsește colecția de heraldică a familiilor înrudite cu neamul Cantacuzino precum și portretele strămoșilor munteni pictate pe piele de Cordoba.

Mai sunt multe de spus despre acest castel : că s-a folosit marmura de Carrara la scări, că în balustrada scării salonului de onoare se regăsesc simboluri religioase, că interiorul este decorat în stil brâncovenesc sau că aici a concertat de multe ori George Enescu. 

Crucea folosită ca motiv de decor al balustradei

Dar toate acestea trebuie văzute și trebuie să fiți pregătiți pentru o experiență unică, după cum te îndeamnă site-ul.

Fiind iarnă și zăpadă nu ne-am putut bucura de parcul castelului însă și acesta merită atenție fiind amenajat  cu fântâni arteziene, cascade și chiar cu o grotă. 

Un motiv în plus pentru a reveni.

După vizită am plecat să ne facem traseul. 



Nu era aglomerat, fiind puțin după prânz, cei mai mulți se întorceau deja de la cascadă.

Vremea a fost frumoasă (cald, fără vânt) dar înnorată, lucru ce a aruncat o lumină nefirească asupra locurilor.

Traseul spre Urlătoare a fost amenajat inclusiv cu panouri de informare (ce e acela urs, cum e bradul, care e molidul), dar și cu un loc de odihnă și masă la doar un minut de destinație.

Că amenajarea nu avea vechime am dedus-o și din nemumăratele inscripții cu „+”, „=” și „love” datate la sfârșitul anului trecut și în primele zile ale acestui an.

 

Cu plinul făcut (păpică) am ajuns la cascadă unde am zăbovit câteva minute pentru poze.

Marcaj de iarnă

Așa, pe scurt, despre Urlătoare pot spune că este formată de apele pârâului Urlătoarea Mică și că își datorează denumirea zgomotului făcut de apa în cădere.

Legenda spune că aici s-a aruncat de pe stânci o fată a cărei dragoste nu a fost împărtașită.

Turiști informați

De aici până în Poiana Țapului mai trece, cu indulgență, vreo jumătate de oră, pe coborâre prin pădure. Traseul este mai scurt și mai ușor pe aici. 



M-am bucurat că nu am fost singurii care au ales această variantă.

Și  uite așa pe la două și jumătate eram din nou în civilizația din Poiana Țapului îndreptându-ne spre cea din Bușteni. 

Aici a urmat un răsfăț cu suc, biscuiți și ciocolată și un drum spre casă tot cu un tren personal, cu două ore mai devreme decât planificasem însă stând comod, nu agățați de scări.

Bușteni

Parcă și timpul a trecut mai repede.

Am ajuns în București cu sufletele pline de o zi petrecută frumos, în tihnă, făcând ceea ce ne place cel mai mult să facem.  

Munții Baiului



Piatra Arsă, Jepii Mari, Claia Mare, Jepii Mici, Caraiman, Coștila

Povestiri despre nord -8 - Spre Borșa prin poeziile lui Coșbuc

Nu am fost niciodată un fan al poeziei. Am cochetat și eu cu așa ceva și m-am oprit la timp. Îmi plac versurile, hai să le spun, mai ciudate și de aceea, dacă mă întrebi repede de poetul preferat, voi răspunde iute și fără nicio ezitare : Nichita Stănescu. Însă, plecând din Bistrița spre Borșa de unde urma să atacăm Pietrosul și să poposim câteva zile, am descoperit că îmi plac și poeziile cuminți și frumoase.

Cu ceva vreme în urmă, citind în National Geographic un articol despre Racoviță, mi-am dat seama că pe lumea asta nu este nimic întâmplător și că oamenii potriviți se adună atunci când trebuie. Conform informațiilor de acolo, învățătorul lui Emil Racoviță a fost Ion Creangă iar printre colegii de școală se număra nu altul decât Grigore Antipa.

Uite că regula aceasta de aur s-a aplicat și dincolo de Carpați, împletind destinele lui Liviu Rebreanu și George Coșbuc, tatăl primului fiind colegul de liceu al celui de-al doilea, în Năsăud.

Povestea va fi scurtă deoarece cei 80 km dintre Bistrița și Borșa au fost străbătuți doar cu trei opriri rapide : casa memorială Liviu Rebreanu, Podul Grănicerilor și casa memorială George Coșbuc.

La Liviu Rebreanu se făceau amenajări. Practic, o singură sală era de vizitat iar ghidul a fost suficient de discret încât să nu ne supere cu foarte multă insistență, mai ales că stilul de prezentare se dorea a fi unul interactiv. Din păcate noi nu ne-am ridicat la standardul cerut, recunoscând sincer că nu știm ce întrebări să-i adresăm gazdei noastre și că probabil pe drum, după ce vom fi plecat, mințile ni se vor mai dezmorți puțin, tardiv însă. Privind acum înapoi mă gândesc că am semănat cu doi școlari prinși cu lecția neînvățată, așa că citiți Rebreanu și apoi mergeți să-i vedeți casa memorială.

Nici nu scapi bine de Rebreanu că, la scurt timp de la intrarea în Coșbuc, undeva pe dreapta, călărind râul Sălăuța, te uimește Podul Grănicerilor. Te uimește pentru că este ultimul pod acoperit de mari dimensiuni din Europa iar atenția care i se acordă este aproape nulă. 

Construit în 1778, a fost refăcut în 1937 și cred că de atunci nu a mai cunoscut reparații în adevăratul sens al cuvântului. A fost ridicat de grănicerii italieni  într-o singură primăvară din lemn de stejar și a căpătat și numele de Podul Iubirii deoarece la adăpostul lui se puteau ascunde de gura satului tinerii îndrăgostiți.

De la grăniceri, la o aruncătură de băț este casa memorială George Coșbuc, locul unde poezia a început să fie frumoasă.

Pentru a asculta în tihnă povestea lui Coșbuc am fost invitați să ne așezăm la masa la care preotul Coșbuc, tatăl poetului, își primea enoriașii.

Este prima dată când vizitez un muzeu și sunt îndemnată să ating exponatele. 

Viața lui George Coșbuc, aprigă de altfel, fapt mai puțin cunoscut, a fost prezentată aproape în versuri, momentele importante fiind marcate prin scrierile poetului. 

Cred că dacă s-ar organiza un concurs de recitat Coșbuc, domnul muzeograf ar câștiga detașat. 

Am admirat faptul că, deloc la o vârstă fragedă, dânsul și-a păstrat intactă pasiunea, fiind demn de apreciat pentru memoria și bucuria din glasul său. 

Nu a contat că publicul era format din două persoane, spectacolul a fost impresionant.

Am plecat spre Borșa cu regretul că până acum nu am acordat atenția cuvenită poeziilor lui George Coșbuc. Poate acum voi putea să le apreciez la adevărata lor valoare.