Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

vineri, 10 ianuarie 2014

Povestiri despre nord -8 - Spre Borșa prin poeziile lui Coșbuc

Nu am fost niciodată un fan al poeziei. Am cochetat și eu cu așa ceva și m-am oprit la timp. Îmi plac versurile, hai să le spun, mai ciudate și de aceea, dacă mă întrebi repede de poetul preferat, voi răspunde iute și fără nicio ezitare : Nichita Stănescu. Însă, plecând din Bistrița spre Borșa de unde urma să atacăm Pietrosul și să poposim câteva zile, am descoperit că îmi plac și poeziile cuminți și frumoase.


Cu ceva vreme în urmă, citind în National Geographic un articol despre Racoviță, mi-am dat seama că pe lumea asta nu este nimic întâmplător și că oamenii potriviți se adună atunci când trebuie. Conform informațiilor de acolo, învățătorul lui Emil Racoviță a fost Ion Creangă iar printre colegii de școală se număra nu altul decât Grigore Antipa.


Uite că regula aceasta de aur s-a aplicat și dincolo de Carpați, împletind destinele lui Liviu Rebreanu și George Coșbuc, tatăl primului fiind colegul de liceu al celui de-al doilea, în Năsăud.


Povestea va fi scurtă deoarece cei 80 km dintre Bistrița și Borșa au fost străbătuți doar cu trei opriri rapide : casa memorială Liviu Rebreanu, Podul Grănicerilor și casa memorială George Coșbuc.


La Liviu Rebreanu se făceau amenajări. Practic, o singură sală era de vizitat iar ghidul a fost suficient de discret încât să nu ne supere cu foarte multă insistență, mai ales că stilul de prezentare se dorea a fi unul interactiv. Din păcate noi nu ne-am ridicat la standardul cerut, recunoscând sincer că nu știm ce întrebări să-i adresăm gazdei noastre și că probabil pe drum, după ce vom fi plecat, mințile ni se vor mai dezmorți puțin, tardiv însă. Privind acum înapoi mă gândesc că am semănat cu doi școlari prinși cu lecția neînvățată, așa că citiți Rebreanu și apoi mergeți să-i vedeți casa memorială.


Nici nu scapi bine de Rebreanu că, la scurt timp de la intrarea în Coșbuc, undeva pe dreapta, călărind râul Sălăuța, te uimește Podul Grănicerilor. Te uimește pentru că este ultimul pod acoperit de mari dimensiuni din Europa iar atenția care i se acordă este aproape nulă. 


Construit în 1778, a fost refăcut în 1937 și cred că de atunci nu a mai cunoscut reparații în adevăratul sens al cuvântului. A fost ridicat de grănicerii italieni  într-o singură primăvară din lemn de stejar și a căpătat și numele de Podul Iubirii deoarece la adăpostul lui se puteau ascunde de gura satului tinerii îndrăgostiți.


De la grăniceri, la o aruncătură de băț este casa memorială George Coșbuc, locul unde poezia a început să fie frumoasă.


Pentru a asculta în tihnă povestea lui Coșbuc am fost invitați să ne așezăm la masa la care preotul Coșbuc, tatăl poetului, își primea enoriașii.


Este prima dată când vizitez un muzeu și sunt îndemnată să ating exponatele. 


Viața lui George Coșbuc, aprigă de altfel, fapt mai puțin cunoscut, a fost prezentată aproape în versuri, momentele importante fiind marcate prin scrierile poetului. 


Cred că dacă s-ar organiza un concurs de recitat Coșbuc, domnul muzeograf ar câștiga detașat. 


Am admirat faptul că, deloc la o vârstă fragedă, dânsul și-a păstrat intactă pasiunea, fiind demn de apreciat pentru memoria și bucuria din glasul său. 


Nu a contat că publicul era format din două persoane, spectacolul a fost impresionant.


Am plecat spre Borșa cu regretul că până acum nu am acordat atenția cuvenită poeziilor lui George Coșbuc. Poate acum voi putea să le apreciez la adevărata lor valoare.