Povestiri despre nord - 10 - Tren de plăcere

 În România există cel puțin trei linii ferate cu ecartament îngust pe care sunt plimbați turiștii cale de câțiva kilometri. Cea mai cunoscută și mai populară, mai ales printre vizitatorii străini, este mocănița de pe Valea Vaserului.

 Pentru noi era un “must see” și am pornit într-o zi de sâmbătă în călătoria ce avea să ne arate una dintre cele mai sălbatice văi din țară, unde nici semnalul rețelelor de telefonie nu se încumeta să pătrundă.

 

 

Bavaria



 Fiind vară, perioadă de concedii și sâmbătă, toate acompaniate de o vreme frumoasă, era foarte multă lume dornică de plimbare, așa că aproape că nu am găsit locuri deși am plecat cu al doilea tren.

 Linia ferată este încă folosită la exploatarea forestieră a zonei.

 

 

Locomotivele cu aburi, de dinainte de război, pufăie spre destinație, oprindu-se pentru alimentare cu apă spre deliciul pasagerilor.

 

Elvetia

 

Călătoria de 21 km nu durează mult peste o oră și jumătate, cu tot atâta timp de pauză înainte de întoarcere. 

 

 

 Uitându-mă la pasageri m-am gândit că, statistic, i-am depășit cu brio pe japonezi la numărul de aparate de fotografiat pe metrul pătrat și la numărul de poze făcute pe cap de călător. Asta la dus căci la întors erau toți mai liniștiți, chiar ușor melancolici.

 Societatea care are în administrare partea turistică a găsit câteva chichițe care îți fac voiajul mai plăcut și mai vesel. Biletele sunt în formatul mic, de carton, așa ca în copilăria mea.

Există câte un controlor în fiecare vagon, echipat corespunzător, tânăr și drăguț care îți taxează biletul în cel mai clasic stil cu putință. Și uite așa, ai încă un suvenir de păstrat.

 Poze cu biletele, poze cu controlorul, poze cu trenul în curbe, poze cu peisajul și cu Vaserul ce curge liniștit după ce în urmă cu câțiva ani a distrus printr-o viitură ecartamentul căii ferate și câteva case.

 Multe familii, multe grupuri, mulți străini, în special germani. Cu siguranță că, undeva la bursa agențiilor de turism din România se vede așa : Dracula, Delta Dunării, mănăstirile din Bucovina, cimitirul vesel de la Săpânța și mocănița de pe Vaser.

 Explicația faptului că zona este vizitată de germani vine pe de o parte de la dorința de a vedea locurile din care își trag rădăcinile, mai ales după emigrarea masivă a sașilor din întreaga Transilvanie dar și prin amprenta istorică pusă zonei de luptele din cel de-al doilea război mondial.



Valea Vaserului a fost o zonă strategică, apărată cu îndârjire de armata germană aflată în retragere, soldații de atunci trăind experiențe marcante împărtășite urmașilor care, impresionați, vin să vadă locurile din poveștile bunicilor lor.

 Martor că așa s-au petrecut lucrurile este și cimitirul în care sunt îngropați soldați căzuți în luptă români, germani, maghiari și ruși, unii lângă alții, fără vreo discriminare privind etnia sau religia. Istoria spune că la sfârșitul unor confruntări sângeroase, supraviețuitorii au lăsat armele într-un armistițiu tacit până când și-au îngropat camarazii.

 În zonă sunt câteva trasee care merite bătute cu piciorul însă sunt lungi și lipsite de posibilități de cazare, cu excepția cortului pe care trebuie să-l cari în spate.



În plus, este recomandat să ai actele de identitate în permanență și pe cât posibil să nu te abați de la traseu căci este o zonă de graniță, cu regim mai special.

 Din plimbarea cu mocănița, în Vișeu de Sus poți face punctul principal al unui pachet turistic. În gară este expusă limuzina blindată, mașina pe șine făcută special pentru Ana Pauker, rămasă nefolosită din câte se spune.

 

 

Oricum ideea a fost preluată. Am văzut ca mijloc de locomoție o astfel de mașină, transportul perfect prin locurile prin care doar mocănița și apa Vaserului pot trece.

 

 



 Lângă gară societatea ce administrează calea ferată a adus un vagon de dormit ce poate fi folosit ca hotel. În plus, pentru perioadele cu impact turistic mai mic, se organizează plimbări nocturne cu mocănița în special în nopțile cu lună plină. 

 Impresionant este însă muzeul comunității evreiești aflat chiar lângă clădirea gării. Pe scurt, prin fotografii, documente și articole din presă, este prezentată populația de origine evreiască, destul de numeroasă în zonă,  de la cele mai vechi familii sosite aici pe la 1700, cu meseriile lor, cu obiectele care le-au aparținut. Medici, avocați, farmaciști, comercianți, meșteșugari, evreii reprezentau 40% din populație până în 1940. Ororile războiului au ajuns și aici. Conform documentelor, în timpul Dictatului de la Viena, din Maramureș au fost deportați  către lagărele de exterminare peste 30.000 de evrei, întorcându-se doar  700. Mai exact 780 care în anii 1960 au emigrat în Israel. Muzeul este amenajat în ultima locuință evreiască din Vișeu, adusă lângă gară și recondiționată, fiind atât un muzeu cât și o cafenea. 

 În urmă cu o zi, aproape de capătul drumului forestier ce ne ducea la stația meteo Iezer, ne-am întâlnit cu doi domni ce coborau după vreo două zile de stat în Munții Rodnei. Intrând în vorbă am aflat că unul din ei este german iar celălalt este ghidul său român.



Neamțul venise să vadă Transilvania, în special zonele cu influență săsească și pornise pe potecile munților după câteva zile citadine petrecute la Sibiu și Sighișoara. I-am căutat și în mocăniță știind că avem același program.



Ne-am revăzut la punctul terminus al călătoriei cu trenul, ei pe picior de plecare cu primul transport, noi abia sosiți cu cel de-al doilea.

Mi-a plăcut interesul germanului pentru Transilvania și mai ales încântarea cu care vorbea despre locurile vizitate și are tot respectul meu pentru că a urcat prin munți, a dormit în cort, și-a cărat bagajele și mai ales pentru că și-a deschis ochii și chiar a văzut ceea ce era de văzut.

 Păi de la Salva-Vișeu, de la Salva-Vișeu, iute mere ghezășu’, iute mere ghezășu’ ...

 

Ciuperci din coşul lui Moş Butmăloiu

În august am reuşit o mică evadare la munte, după Sfânta Mărie, într-o sâmbătă decentă ca temperaturi şi acceptabilă ca vreme.

Tânjeam după mirosul de munte tocmai din mai când vizitasem Piatra Mare şi îi făcusem Sarei debutul de patruped munţoman (povestea o ai aici). Pentru că atunci se purtase eroic, am hotărât că este momentul să o menţinem conectată la piscuri şi văi pentru a deveni un tovarăş de nădejde în expediţiile noastre.

Cum week-end-ul prelungit zburătăcise oamenii care-încotro prin ţară şi cum Valea Prahovei rămâne una dintre cele mai aglomerate în astfel de momente, am ales mijlocul intervalului de libertate, adică ziua de sâmbătă, pentru o excursie de o zi în Bucegi.

Am plecat dimineaţa pe la 7 din Bucureşti, fetele dormitând uşor până la Sinaia unde am virat la stânga spre Târgovişte şi am făcut premiera proaspătului drum, amenajat parţial, ce leagă Cuibul Dorului de Hotelul Peştera. Trebuie să remarc că se circulă fără probleme tehnice în ciuda porţiunilor fără parapeţi de care se tot pomeneşte.

Până în Şaua Dichiu, unde se găseşte şi cabana cu acelaşi nume, poţi opri pentru admirarea peisajului în vreo două locuri, în general aglomerate. 

Drumul judeţean 713 se bifurcă de aici, o parte urcând spre platoul Bucegilor în care se opreşte la limita Parcului Natural Bucegi, undeva în faţa Complexului Piatra Arsă, cealaltă, primind codiţa “A” în denumire până la intersecţia cu DJ-ul  714 ce vine dinspre Moroieni (vechea cale de acces pe Valea Ialomiţei), coborând spre Lacul Bolboci. Această porţiune mai este întreruptă de petice rămase neasfaltate, însă de mici dimensiuni.

Pălăria Şarpelui

Până la Bolboci am trecut pe lângă mulţi culegători de ciuperci şi aşa ni s-a stârnit şi nouă cheful de căutat pălării într-un picior.

Drumul vechi spre Peştera coteşte la stânga undeva în faţa barajului şi ajunge la cabana Bolboci, urmând să însoţească Ialomiţa printr-o salbă de chei tăiate în munte : Cheile Tătarului, Cheile Coteanu, Cheile Peşterii (Cocorei) şi Cheile Urşilor. În aval avem alte trei frumuseţi : Cheile Zănoagei, Cheile Orzei şi Cheile Ialomiţei. Deci cine are lacăte de descuiat să poftească aici !

Barajul de la Bolboci a fost ridicat din anrocamente aduse din Muntele Zănoaga, are 55 m înălţime şi ţine în spate un lac de 18 milioane de mc ce asigură alimentarea cu apă potabilă a Târgoviştei.

Lacul Bolboci

După un scurt popas, ne-am continuat călătoria pe noua variantă asfaltată care ne-a condus până aproape de Padina, mai exact până la Turbăria Laptici, arie protejată, recent amenajată şi care merită vizitată pentru varietatea de muşchi şi ierburi. 

Turbăria Lăptici

Deşi nu mai era în plin sezon, am revăzut bumbăcăriţa pe care am cunoscut-o în Tinovul Mohoş, în concediul despre care am povestit aici.

De aici şi până la Peştera mai este foarte puţin. Am străbătut tabăra de corturi, marea aglomerare de la Padina, am trecut de Schit şi am parcat lângă hotel. Ne-am echipat şi am pornit în traseu puţin mai târziu decât ne-am fi dorit.

Pentru că nu ştiam ce vreme ne va aştepta la munte şi neavând un orar clar de respectat, plecasem cu trei variante :

a) Să urcăm de la Peştera la Vârful Omu şi să coboram pe Piciorul Babelor

b) Să urcăm pe Cocora şi de pe platou să mergem la Omu şi să coborâm pe la Mecetul Turcesc

c) Să urcăm pe Cocora şi să coborâm pe la Babele

Ne-am uitat la ceţurile ce se ridicau din văi, se îngrămădeau spre Omu şi se ţineau strâns de acesta şi cu o prognoză de ploi uşoare în a doua parte a zilei, ne-am hotărât să urcăm pe Cocora, să ajungem cu bine pe platou şi apoi să mai vedem noi.

Am traversat Ialomiţa pe care aici o poţi sări cu pasul şi am început să urcăm pieptiş pe bandă albastră, urmând să parcurgem Drumul lui Butmăloiu.

Nicolae Butmăloiu a fost primul cabanier din Bucegi, menţionat de Bucura Dumbravă în Cartea Munţilor. După nenumărate excursii montane, însoţind iubitori ai naturii şi iniţiindu-i în tainele drumeţiilor, a scris un ghid, “Călăuza Mică” care se termină cu un admirabil îndemn : “Dacă vreţi să simţiţi viaţa din plin, luaţi drumul munţilor ! Pe-aici toate tot mai frumoase-ţi par şi dragostea-i mai dulce !”

Am făcut cunoştinţă cu Drumul lui Butmăloiu în urmă cu 20 şi de ani (nu spun şi câţi că-i băi) şi pot spune că pe acest traseu m-am simţit cel mai bine. Nu este preferatul meu (acesta e Take Ionescu) însă pe urmele lui Moş Butmăloiu nu m-am simţit niciodată obosită sau înfrigurată, indiferent câte ore de traseu aveam în picioare sau dacă eram în toiul vreunui viscol năpraznic. 

Piramide naturale

Am regăsit aceeaşi senzaţie de bine după ani buni, la Sarmizegetusa Regia. Mă tot lovesc de ceva timp de articole care descriu Gura de Rai, locul cu energie deosebită care vindecă oamenii şi le alungă oboseala şi care o localizează undeva pe Cocora. Posibil, ba chiar probabil ca zona aceea să fie mai prietenoasă.

După câteva minute poteca pe care am plecat se intersectează cu un drum forestier, venit şi el de la Peştera, dar mai pe ocolite, scapă de pădure şi traversează pajişti cu iarbă până la brâu. 

Sara mişună înainte şi înapoi, ia urma la ceva prin ierburi, o strigăm şi reuşim la timp să-i oprim investigaţiile. Găsim ultimii fragi şi îi gustăm toţi trei. Buni !

De aici traseul urmează o curbă de nivel uşor ascendentă care traversează pâlcuri de brazi sub care găsim, bucurie mare, ciuperci. 

Faţă

Şi nu de oricare, ci copite (hribi pe ardeleneşte). Totul se opreşte, ceasul nu mai contează, căutăm cu mic cu mare, mai pe lângă potecă, mai pe sub pomi, când pe stânga, când pe dreapta.  

Verso

Culegem până când umplem două pungi pe care le agăţăm de rucsaci. Sara profită de neatenţie şi începe să colinde cam departe de noi şi prin pădure, nu o mai văd şi nici nu-i mai aud clopoţelul de la gât, fapt pentru care intru în panică. O strigăm, intrăm şi noi după ea pe sub poalele brazilor şi exact în momentul în care încep să-mi tremure picioarele, o aud venind. 

Dau să o cert, dar ea trece la pupat. O pun în lesă pentru 10 minute,timp în care trage cât poate, apoi o eliberez rugând-o să fie cuminte şi sperând să mă şi asculte.

Drumul lui Butmăloiu traversează vreo două văi, uşor periculoase pe timp de iarnă, fără probleme acum, în mijlocul verii. Ne strecurăm printre stânci, trei capre negre de trei dimensiuni.

Este destul de târziu, întindem puţin pasul şi nu ne mai oprim până când ajungem pe platou, în Şaua Cocora.

Şi dăm cu nasul de Strada Lipscani în zi de mare târg. Pentru că accesul auto este acum posibil, o mare de oameni coborâtă din miile de maşini parcate pe marginea asfaltului, mişună spre Babele. Îmi vine să mă frec la ochi, să clipesc de trei ori şi să-mi scuip în san, poate-poate dispare lucrul rău.

Din păcate lucrurile acestea rele nu dispar aşa uşor ba chiar au tendinţa de a se amplifica. Am avut o scurtă viziune cu şoseaua şerpuind pe platou printre hoteluri, vile şi pensiuni. Nu ştiu ce se va întâmpla cu Bucegii şi aşa sufocaţi . Şi sincer nu ştiu nici unde vom mai putea merge noi, ăştia de apreciează natura aşa cum a fost ea făcută, să respirăm un pic şi să ne liniştim sufletele.

Vreme se ciufuleşte, norii coboară, vântul îşi intensifică suflarea, temperatura scade. Ne cuibărim pe lângă nişte pietre şi punem masa. Suntem nemâncaţi de dimineaţă şi este trecut de ora unu. Întindem tradiţionalul pateu pe pâine, ronţăim la ardei, plescăim roşiile. Sara ţine pasul cu noi. Mâncarea ei cărată de acasă nu e bună la altitudini mari. Nu-i place şi gata !

“Turiştii” trec pe lângă noi şi se uită cu mirare, noi îi ignorăm. Nu ştiu ei că avem vreo 2 ore jumătate de traseu în picioare în plus faţă de ei şi cel puţin trei kilograme de ciuperci la activ. Probabil vor merge până la Babele, poate cei curajoşi să se înhame la un drum spre Crucea Caraimanului, însă apar câteva picături de ploaie şi cerul se întunecă iar aventura la munte a multora se sfârşeşte rapid.

Cu ochii la cer (şi un pic pe ceas) ne hotărâm să scurtăm şi noi excursia şi alegem să ne întoarcem la Peştera pe traseul pe care venisem pentru a evita îmbulzeala de la Babele.

Abia punem piciorul pe poteca lui Butmăloiu şi Şaua Strunga ne trimite nişte tunete. Bătrâna, Guţanu şi Grohotişul nu se mai văd din nori. Mai zărim în stânga doar coama Laptici. E momentul în care o punem pe Sara în lesă şi întindem pasul cât putem de mult.

Acompaniaţi de bubuiturile de rigoare, traversăm rapid cele două vâlcele (Vâlcelul Trăsnetului şi Vâlcelul Lăptici) care întrerup oarecum caracterul molcom al potecii noastre. Reuşim să ajungem nestropiti până în pădurice unde suntem un pic protejaţi de crengile brazilor.

Din şaua Dichiu

Coborâm în continuare, traversăm savana, reîntâlnim drumul forestier, cotim la stânga urmând marcajul şi ajungem lângă hotelul Peştera în aproximativ o oră. Zărim nişte creasta cocoşului (este delicioasă în omletă), facem o poză de grup şi ne retragem la maşină.

Pe aici se pare că a plouat puţin. Ne dezechipăm, cumpăr nişte zmeură şi mure să avem de desert până acasă şi o luăm din loc.

Ne oprim la Turbăria Lăptici, dăm o tură şi apoi luăm lunul drum spre casă, alegând să însoţim Ialomiţa, luând calea Târgoviştei.

Turbăria Lăptici

Suntem obosiţi, nu ne arde de vizitat, îi dăm bătaie spre Bucureşti, însoţiţi de perioade de ploaie torenţială urmate de soare strălucitor.

Cu ciupercile purtate ca pradă de război ajungem acasă după o zi frumoasă cu plimbărică pe munte.

Drumul lui Butmăloiu este traseul pe care îl recomand tuturor celor care vor să urce de la Peştera pe platou. Chiar dacă doriţi să ajungeţi la Babele, merită să luaţi în calcul această variantă. Urcarea pe Piciorul Babelor este un pic mai plictisitoare iar imaginea cabanei la care parcă nu mai ajungi poate să fie demoralizantă. Poteca de pe Cocora este mai puţin umblată şi, aşa cum am mai spus, deloc obositoare deşi străbate şi ea peste 300 m diferenţă de nivel.

În rest voie bună să aveţi şi “Dacă vreţi să simţiţi viaţa din plin, luaţi drumul munţilor ! Pe-aici toate tot mai frumoase-ţi par şi dragostea-i mai dulce !”