Pentru că Buzăul ne rămăsese restant din concediu, ne-am hotărât să-i dăm binețe Cascadei Pruncea într-o sâmbătă senină și promițătoare.
Pentru a te bucura de cea mai frumoasă cădere de apă din Munții Buzăului trebuie să ai răbdare până la Siriu. Dacă până la Buzău te plictisește puțin câmpia, când pătrunzi în vale peisajul devine mai animat. Te întâmpină serpentine, urcușuri, coborâri și multe localități, unele țesându-se de altele.
Odată ajuns în Siriu, pentru a ajunge la cascadă trebuie să faci la dreapta pe Valea Cașoca, înainte de ieșirea din localitate. Drumul este practicabil deși nu a cunoscut niciodată asfaltul. Locurile sunt frumoase și primitoare chiar și pentru popas de noapte.
Cam 5 km sunt de străbătut până la Cabana 14 Scaune, pe care o lași pe stânga și încă doi până în dreptul stâlpului cu nr 97. Pe dreapta coboară un drum forestier care traversează pe un pod apa Cașocăi, iar pe lângă piciorul podului se coboară la cascadă.
După legendă aici își avea ascunzătoarea haiducul Gheorghilaș, sărbătorit și în prezent de locuitorii din Gura Teghii.
Pruncea (sau Cascada Cașoca) este zgomotoasă, apa căzând de la o înălțime de 7 m înainte de a curge mai liniștită spre vărsarea în râul Buzău. Ușor ascunsă de drum (este situata sub nivelul acestuia) este umbrită de pereții de stâncă printre care se strecoară.
"C10H16O" este o denumire cu seriozitate și răceală științifică. "Aurul nordului" indică o comoară cunoscută și de argonauți care, în drumul lor spre lâna de aur, au ajuns pe tărâmuri bogate în "ambră", piatră cu puteri magice folosită de vrăjitori.
Chihlimbarul (căci despre el este vorba) și-a găsit loc de odihnă în Munții Buzăului, fiind exploatat oficial din secolul al XIX-lea în minele de la Colți. Prima mențiune datează din 1578 când Mihnea Vodă împreună cu soția sa, Neaga, dăruiesc bisericii din Aluniș o ușă încrustată cu chihlimbar. Rumanitul (denumirea chihlimbarului ce se găsește în România) a cunoscut apreciarea mondială în 1932 la o expoziție în Paris. Din 1927, an în care Dumitru Grigorescu preia exploatarea minelor și până în 1937 se extrag anual peste 150 kg. Odată cu moartea accidentală a proprietarului, exploatarea intră în faliment, fiind închisă definitiv în 1948. Muzeul din Colți s-a înființat în 1973, cu ajutorul locuitorilor, ca secție a muzeului de istorie din Buzău.
Pentru a-l vizita îți trebuie răbdare, puțin noroc și multă pasiune pentru aventură.
Din Pătârlagele faci dreapta (venind dinspre Buzău) ca să ajungi în Colți iar după ce traversezi calea ferată ai parte de rodeo. Mașina sare nărăvașă sub tine, te scutură, parcă dinadins intrând cu fiecare roată într-o groapă. Este și asfalt, dar a rămas puțin și exact în zonele în care nu îți este de folos.
După un timp dispare și asfaltul, iar drumul este parțial înghițit de surpările de teren.
În fine, după vreo 10 km ajungi în Colți și poți vedea în muzeu ca exponate diferite minerale, mai multe tipuri de chihlimbar, unelte folosite pentru extracția acestuia, podoabele dăruite Elenei Ceaușescu și cea mai mare bucată de chihlimbar din România care cântărește peste 1.800 g.
Dar cea mai prețioasă informație este cea legată de chiliile săpate în stâncă de la Aluniș, localitate la care ajungi "urmând drumul asfaltat" (o glumă bună a muzeografei).
Nucu și Aluniș pot fi considerate Athosul României. S-au descoperit aici peșteri cu picturi rupestre, folosite apoi de călugări, dar și numeroase chilii săpate în stâncă de către pustnici.
În Aluniș, la nr. 40, te întâmpină o poartă albastră și dincolo de ea una din cele mai vechi biserici încă în folosință.
Pe la 1270 doi ciobani, Vlad și Simion, au săpat în stâncă pentru a găsi icoana Maicii Domnului, așa cum i-a îndemnat o voce în somn. Găsind icoana, au săpat în stâncă împreună cu sătenii biserica din Aluniș, cu hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" care este și în prezent lăcașul de cult al satului.
În jurul bisericii au fost săpate trei chilii, foarte asemănătoare prin metoda folosită și prin simbolurile, literele și semnele grafice inscripționate cu vestigiile săpate în cretă de la Basarabi, județul Constanța.
O potecă ce pleacă din fața bisericii și trece prin fața unei chilii, duce șerpuind printre stânci și rădăcini de copaci către un mic platou situat deasupra ansamblului rupestru, de unde, cocoțat ca în turla bisericii, poți cuprinde cu ochii tot satul și toată valea.
La Măgura Buzăului, timp de 16 ani, între 1970 și 1986, studenții și absolvenții Academiei de Arte din București au venit pentru a deprinde tehnica de sculptat în piatră de la cunoscuții cioplitori din Ciuta.
Cele 200 de lucrări de artă sunt risipite pe pajiștile din jurul Mânăstirii Ciolanu și sunt gestionate în prezent de Muzeul de Istorie Buzău, instituție ce a demarat un proces de restaurare. Deși zona este foarte frecventată, mai ales în week-end, iar animalele domestice pasc liniștite printre exponate, poienile nu și-au pierdut din farmec iar tot ansamblul merită atenția unei întregi zile.
Pe fugă fiind, am năvălit pentru câteva clipe de pace în Mânăstirea Ciolanu.
Mânăstire de călugări, atestată documentar în secolul al XVI-lea, se pare ca ar fi fost ctitorită de Doamna Neaga. Numele de "Ciolanu" vine, cel mai probabil, de la oasele unor sihaștrii descoperite în poiană, loc în care își găsiseră refugiul câțiva călugări scăpați din Bizanțul ocupat de turci.
Mânăstirea are două biserici, situate la 100 m una de cealaltă : biserica veche are hramul "Sfântului Mucenic Gheorghe" iar cea noua "Sfinții Apostoli Petru și Pavel".
Mânăstirea are un muzeu în care se pot admira obiecte de cult, veșminte religioase și icoane, unele pictate de Gheorghe Tăttărescu pe la 1886.
Cu seara pe urmele noastre, ne întoarcem acasă după o excursie a elementelor : apă (Cascada Pruncea), piatră (chiliile săpate în stâncă), foc (chihlimbarul de la Colți) și aer (biserica din Aluniș și mânăstirea Ciolanu).
