Povestiri despre nord - 4 - Cetatea Colțești și promisiunile Pietrei Secuiului

 Însă până la Cluj nu puteam merge cu ochii închiși.



Am plecat din Aiud împrospătați după o noapte dormită în condiții de lux, din punct de vedere al călătorului de camping. 

Jos pălăria pentru "Două Sălcii", recomand cu drag Aiudul care mă surprinde, din nou, cu lucruri mici, dar de calitate.

Pentru diversitate și pentru geotrekking am ales să străbatem Cheile Vălișoarei și să vizităm cetatea Trascăului, cunoscută și sub numele de Colțești.

Ne-am oprit în Livezile pentru o gură de apă proaspătă de la Izvorul Blanga și pentru o însemnare în jurnalul microcutiei de aici.

Ajungând la Colțești am avut de ales între cetate și Piatra Secuiului. 

Aș fi dorit să le vizităm pe amândouă, dar aveam cale lungă de străbătut și multe locuri de văzut, așa că am făcut un compromis. 

Am ales varianta ce necesită mai puțin timp și am lăsat Piatra Secuiului, cu interesanta Peșteră a Studenților, pentru o altă vizită.

Peștera Studenților

Și nu cred că am făcut rău. 

Zona merită mai mult de o zi, Piatra Secuiului arată minunat și sunt ceva trasee pe acolo.

După invazia tătarilor de la 1241 care a pustiit zona, locuitorii din Depresiunea Trascăului (strămoșii celor ce locuiesc în prezent în Rîmetea și Colțești), la 1296 au ridicat o cetate, pe un vârf abrupt, cu rol de apărare și refugiu. 

Cetatea a fost căminul familiei nobiliare Thorockay ce stăpânea partea nordică a actualului județ Alba.

În 1470 cetatea, sub denumirea de Torockovar, a fost confiscată de Matei Corvin și dăruită voievodului Transilvaniei. 

Cetatea revine familiei primului proprietar după 1510, în 1516 eliberându-se un nou titlu de proprietate deoarece cel vechi fusese distrus la 1514, în timpul răscoalei conduse de Gheorghe Doja.

Ceea ce nu au putut face tătarii, revoltele țărănești sau secolele trecute peste ea, a reușit armata imperială austriacă în 1703 când cetatea a fost distrusă și familia nobiliară de Trascău eliminată din istorie datorită împotrivirii anexării Transilvaniei la Casa de Habsburg.

Cele două turnuri și o parte a zidurilor laterale ce au rămas până astăzi au mai fost atacate, arse și demolate în timpul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, dar și de oamenii lui Avram Iancu în 1848.

Pe turnul nordic, înalt de 20 m, se mai păstrează inscripția care atribuie cetatea familiei nobiliare de Trascău (Thorockay).

Turnul sudic, pe lângă urmele măreției de odinioară, ascunde o comoară pentru finii cunoscători.

Am mai povestit ce înseamnă geotrekkingul și cât este de palpitant să cauți comori ce au valoare doar pentru câțiva inițiați. 

În Cetatea Colțești există două astfel de cutii însă noi am căutat-o cu succes, doar pe cea din turnul de sud. 

Pentru că nu mai urcam până la Peștera Studenților, am lăsat în cutie două cadouri : un clopoțel norocos și o mașinuță kinder. 

Din cutie am extras peștișorul de aur. Acum lucrez la lista dorințelor, varianta scurtă.

Din cetate Piatra Secuiului arata apetisant. 

Am fotografiat-o din toate pozițiile și am fost încântată de loturile lucrate care dădeau peisajului un aspect minunat.

În zonă, pe lângă traseele turistice obișnuite se mai poate practica alpinismul și săriturile cu parapanta sunt la ele acasă.

Din Colțești am ajuns în pitoreasca Rîmetea pe care am salutat-o din goana cailor, ăia puțini de care beneficiază Pepito. 

Așezarea este frumoasă și am înțeles că aspectul tradițional nu a fost îndepărtat din viața locuitorilor, ceea ce nu poate fi decât o veste bună pentru turiști.

Tocmai când credeam că am mai bifat un obiectiv, mi-am dat seama că, încet, încet, lista cu locurile pe care aș vrea să le vizitez se lungește tot mai mult și că probabil voi avea nevoie de nouă vieți ca să văd tot ce îmi doresc.

Așa că am pus Munții Trascău cu a lor Piatră a Secuiului undeva mai sus pe listă și am promis că voi vizita Rîmetea pe îndelete, așa cum merită.

Privind cu jind la Piatra Secuiului ne-am continuat drumul până pe Valea Arieșului, apoi, prin locuri cunoscute și vizitate și aici mă refer la Turda, ne-am grăbit spre Cluj pentru că muream de curiozitate.

 

Povestiri despre nord - 3 - Cum să găsești Două Sălcii atunci când ai mai mare nevoie

  

Luni, fără a fi matinali, ne-am luat picioarele la spinare și am coborât la Mânăstirea Sâmbăta pe o vreme de exceptie. 

 

 

Cu ochii pe creastă mi-am promis că dacă în acest an este prioritar Maramureșul și anul viitor Retezatul, îi rezerv următorul loc pe listă Făgărașului. Și atunci să vezi răzbunare pentru norii din ajun.

 

 

Mânăstirea Sâmbăta a fost ridicată lângă palatul brâncovenesc, voit loc de retragere al domnitorului și al familiei sale. 

Poarta palatului brâncovenesc



Primele mențiuni despre existența unui lăcaș de cult, cel ma probabil din lemn, datează din secolul al XVII-lea și este posibil ca așezământul să fie mai vechi deoarece scrierile vremii nu au acordat importanță micuțelor biserici ortodoxe de la marginea unor sate de munte. 

 

În 1696 vechea biserică a Mânăstirii Sâmbăta a fost refăcută din piatră și cărămidă, Constantin Brâncoveanu fiind menționat ca ctitor. 

 

Pe la 1700 la mânăstire se înființează o școală de grămătici, un atelier de pictură în frescă și o tipografie.

 

După intrarea Transilvaniei sub protectoratul Austriei și pierderea sprijinului venit din Țara Românească, s-a ordonat distrugerea mânăstirii însă familia Brâncoveanu, în proprietatea căreia se afla satul, a intervenit și dărâmarea Sâmbetei a fost amânată până în 1785, la acea dată moșia brâncovenească fiind amanetată unui negustor. 

 

 

Biserica a fost grav avariată și a rămas în ruină până în 1926 când s-au început lucrările de refacere. Sfințirea noilor clădiri a avut loc în 1946.

 

 

Cuib de viespi



 

Deși zi de început de săptămână, la Mânăstirea Sâmbăta era multă lume. Nu lipseau nici micii vânzători de ceaiuri și sucuri naturale, înghețată sau alte obiecte mai mult sau mai puțin tradiționale. 
 

 

Sâmbăta este frumoasă, dichisită, se vede că printre susținători se numără oameni influenți și companii cu profit. 

 

 

Poziția de vârf de lance a Țării Românești înfiptă în Transilvania a influențat destinul acestei mânăstiri, atât în bine cât și în rău. Și nu întâmplător de acest lăcaș este legat și destinul lui Arsenie Boca care în 1942 a fost numit stareț al acestei mânăstiri.

 



 Un pic mai spre Olt, la Sâmbăta de Jos, conacul familiei Brukenthal așteaptă reabilitarea. 

 

 

 

Castelul a fost ridicat în perioada 1750-1760 de către fratele contelui Samuel Brukenthal, cel cu muzeul.

 

 

În curtea conacului sunt grajdurile hergheliei de lipițani. 

 

 Pentru 10 lei se pot vizita grajdurile, inclusiv cele ce adăpostesc vedetele pur-sânge, micul muzeu cu articole de echitație ți țarcul în aer liber al mânjilor însoțiți de mamele lor.

 

 

Herghelia Sâmbăta de Jos a fost înființată în 1874 și este cea mai veche din România. 

 

 

Exemplarele au fost aduse din Slovenia, de acolo unde selecțiile pentru această rasă începuseră în 1530. 

 

 

 

Primul război mondial a determinat mutarea hergheliei în Ungaria, reînființarea având loc în 1920, de această dată sub aripa României Mari.

 

În prezent herghelia se aflat sub administrarea Regiei Naționale a Pădurilor și adăpostește șapte linii de sânge Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Silavy-Capriola și Tulipan, ajunși la urmași asemănători regilor Franței din punct de vedere al titulaturii : al XVI-lea, al XXVI-lea și așa mai departe.

 

O oră de echitație în spinarea unui lipițan (nu una dintre vedete, desigur) costă 100 lei și probabil că valorează mult mai mult. 

 

 

Nu mă pricep la cai și în general toți mi se par frumoși, însă exemplarele de la Sâmbăta nu erau cu nimic mai prejos decât cele văzute la diverse concursuri pe la Eurosport.

 

 

Le lipseau doar împletiturile din coamă.

 

 

Fiind o zi călduroasă iepele cu mânjii lor se ascunseseră la umbră, printre copaci, destul de departe pentru aparatul meu. 

 

Iar gardul electric care îi ținea cuminți în țarc, ne-a ținut și pe noi, la fel de cuminți, la distanță de cai.



Sebeșul

 

Lăsând Sibiul fără vizită și de această dată, ne-am îndreptat spre Sebeș cu ochii la viitoarea autostradă care va uni Oraștie de fosta capitală culturală, undeva prin primăvara anului viitor, după cum spun ultimele estimări. 

 

Dacă în apropiere de Sibiu lucrările sunt întârziate, spre Sebeș s-a turnat deja asfaltul și s-au montat parapeții. Și nu este rău deloc.

 

 

Ceea ce este însă neplăcut este că drumul spre Râpa Roșie este prost, inclusiv din punct de vedere al indicațiilor. 

 

 

Nu este de nefăcut, însă lucrările la autostradă au afectat unele zone. Sper ca toți aceia care și-au făcut reclamă folosindu-se de Râpa Roșie să nu o uite și să se mobilizeze pentru repunerea zonei în valoare. Altfel nisipul roșiatic nu va primi decât o privire aruncată în fugă, din mers.

 

Râpa Roșie este rezervație geologică și peisagistică, are 10 ha și este de fapt o formațiune cu aspect de roziune și șiroire. 

 

 

Pereții, formați din pietrișuri, nisipuri, argile și gresii, au înălțimi între 50 și 125 m și se întind pe o lungime de 800 m, fiind vizibili de la distanță. În pereți torenții au creat un relief aparte format din turnuri, coloane, contraforturi și piramide de pământ.

 

Am ajuns la Râpa Roșie pe o căldură sufocantă, amplificată și de culoarea cărămizie a solului, dar și de panta abruptă ce a trebuit să o urcăm pentru a admira peisajul.

 

Nu am ratat geocutia care știam că ne așteaptă în acest loc. 

 

 

 

Un pic cam înghesuită, am lăsat o vulpiță mov drept cadou pentru următorul curios.

 

 

De la Sebeș urma să ne vedem de drum până la Râmetea, unde urma să dormim în campind. Însă în Aiud am greșit drumul și am făcut stânga de pe Strada Moților spre Rîmeț. 
 

 

Câinele munțoman ...





... și stăpânii săi

 

După vreao 200 m ne-am dat seama că Rîmetea nu-i Rîmeț și nu ne vom găsi campingul dacă tot mergem înainte, așa că ne-am întors și atunci le-am văzut. "Două sălcii" așezate la marginea drumului ne făceau cu ochiul.

 

După norii îndurați în Făgăraș și căldura cumplită din Râpa Roșie, hostelul "Două sălcii" a fost un cadou frumos pentru drumeții din noi. 

 



 

Preț mai mult decât decent pentru o cameră de trei locuri, cu baie proprie, foarte curată și cu posibilitatea de a comanda și ceva de mâncare. Ne-am limitat la apă, suc și bere, toate reci.

 

 

După o baie bună și ceva zgâit la televizor (că are și așa ceva, pe lângă internet la liber) am adormit fericiți.

Urma Clujul și curiozitățile sale.