Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

luni, 26 august 2013

Povestiri despre nord - 3 - Cum să găsești Două Sălcii atunci când ai mai mare nevoie

  

Luni, fără a fi matinali, ne-am luat picioarele la spinare și am coborât la Mânăstirea Sâmbăta pe o vreme de exceptie. 
 

 
Cu ochii pe creastă mi-am promis că dacă în acest an este prioritar Maramureșul și anul viitor Retezatul, îi rezerv următorul loc pe listă Făgărașului. Și atunci să vezi răzbunare pentru norii din ajun.
 

 
Mânăstirea Sâmbăta a fost ridicată lângă palatul brâncovenesc, voit loc de retragere al domnitorului și al familiei sale. 

Poarta palatului brâncovenesc

Primele mențiuni despre existența unui lăcaș de cult, cel ma probabil din lemn, datează din secolul al XVII-lea și este posibil ca așezământul să fie mai vechi deoarece scrierile vremii nu au acordat importanță micuțelor biserici ortodoxe de la marginea unor sate de munte. 

 
În 1696 vechea biserică a Mânăstirii Sâmbăta a fost refăcută din piatră și cărămidă, Constantin Brâncoveanu fiind menționat ca ctitor. 
 

Pe la 1700 la mânăstire se înființează o școală de grămătici, un atelier de pictură în frescă și o tipografie.
 

După intrarea Transilvaniei sub protectoratul Austriei și pierderea sprijinului venit din Țara Românească, s-a ordonat distrugerea mânăstirii însă familia Brâncoveanu, în proprietatea căreia se afla satul, a intervenit și dărâmarea Sâmbetei a fost amânată până în 1785, la acea dată moșia brâncovenească fiind amanetată unui negustor. 
 

 
Biserica a fost grav avariată și a rămas în ruină până în 1926 când s-au început lucrările de refacere. Sfințirea noilor clădiri a avut loc în 1946.
 
 
Cuib de viespi

 
Deși zi de început de săptămână, la Mânăstirea Sâmbăta era multă lume. Nu lipseau nici micii vânzători de ceaiuri și sucuri naturale, înghețată sau alte obiecte mai mult sau mai puțin tradiționale. 
 
 


Sâmbăta este frumoasă, dichisită, se vede că printre susținători se numără oameni influenți și companii cu profit. 
 

 
Poziția de vârf de lance a Țării Românești înfiptă în Transilvania a influențat destinul acestei mânăstiri, atât în bine cât și în rău. Și nu întâmplător de acest lăcaș este legat și destinul lui Arsenie Boca care în 1942 a fost numit stareț al acestei mânăstiri.




 



 Un pic mai spre Olt, la Sâmbăta de Jos, conacul familiei Brukenthal așteaptă reabilitarea. 
 
 

 
Castelul a fost ridicat în perioada 1750-1760 de către fratele contelui Samuel Brukenthal, cel cu muzeul.
 
 

În curtea conacului sunt grajdurile hergheliei de lipițani. 
 

 Pentru 10 lei se pot vizita grajdurile, inclusiv cele ce adăpostesc vedetele pur-sânge, micul muzeu cu articole de echitație ți țarcul în aer liber al mânjilor însoțiți de mamele lor.
 

 
Herghelia Sâmbăta de Jos a fost înființată în 1874 și este cea mai veche din România. 
 

 
Exemplarele au fost aduse din Slovenia, de acolo unde selecțiile pentru această rasă începuseră în 1530. 
 
 

 
Primul război mondial a determinat mutarea hergheliei în Ungaria, reînființarea având loc în 1920, de această dată sub aripa României Mari.
 

În prezent herghelia se aflat sub administrarea Regiei Naționale a Pădurilor și adăpostește șapte linii de sânge Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto, Silavy-Capriola și Tulipan, ajunși la urmași asemănători regilor Franței din punct de vedere al titulaturii : al XVI-lea, al XXVI-lea și așa mai departe.
 

O oră de echitație în spinarea unui lipițan (nu una dintre vedete, desigur) costă 100 lei și probabil că valorează mult mai mult. 
 

 
Nu mă pricep la cai și în general toți mi se par frumoși, însă exemplarele de la Sâmbăta nu erau cu nimic mai prejos decât cele văzute la diverse concursuri pe la Eurosport.
 

 
Le lipseau doar împletiturile din coamă.
 

 
Fiind o zi călduroasă iepele cu mânjii lor se ascunseseră la umbră, printre copaci, destul de departe pentru aparatul meu. 
 

Iar gardul electric care îi ținea cuminți în țarc, ne-a ținut și pe noi, la fel de cuminți, la distanță de cai.


Sebeșul



 
Lăsând Sibiul fără vizită și de această dată, ne-am îndreptat spre Sebeș cu ochii la viitoarea autostradă care va uni Oraștie de fosta capitală culturală, undeva prin primăvara anului viitor, după cum spun ultimele estimări. 
 

Dacă în apropiere de Sibiu lucrările sunt întârziate, spre Sebeș s-a turnat deja asfaltul și s-au montat parapeții. Și nu este rău deloc.
 

 
Ceea ce este însă neplăcut este că drumul spre Râpa Roșie este prost, inclusiv din punct de vedere al indicațiilor. 
 

 
Nu este de nefăcut, însă lucrările la autostradă au afectat unele zone. Sper ca toți aceia care și-au făcut reclamă folosindu-se de Râpa Roșie să nu o uite și să se mobilizeze pentru repunerea zonei în valoare. Altfel nisipul roșiatic nu va primi decât o privire aruncată în fugă, din mers.
 

Râpa Roșie este rezervație geologică și peisagistică, are 10 ha și este de fapt o formațiune cu aspect de roziune și șiroire. 
 

 
Pereții, formați din pietrișuri, nisipuri, argile și gresii, au înălțimi între 50 și 125 m și se întind pe o lungime de 800 m, fiind vizibili de la distanță. În pereți torenții au creat un relief aparte format din turnuri, coloane, contraforturi și piramide de pământ.
 

Am ajuns la Râpa Roșie pe o căldură sufocantă, amplificată și de culoarea cărămizie a solului, dar și de panta abruptă ce a trebuit să o urcăm pentru a admira peisajul.
 

Nu am ratat geocutia care știam că ne așteaptă în acest loc. 
 
 

 
Un pic cam înghesuită, am lăsat o vulpiță mov drept cadou pentru următorul curios.
 

 
De la Sebeș urma să ne vedem de drum până la Râmetea, unde urma să dormim în campind. Însă în Aiud am greșit drumul și am făcut stânga de pe Strada Moților spre Rîmeț. 
 
 
Câinele munțoman ...



... și stăpânii săi
 
După vreao 200 m ne-am dat seama că Rîmetea nu-i Rîmeț și nu ne vom găsi campingul dacă tot mergem înainte, așa că ne-am întors și atunci le-am văzut. "Două sălcii" așezate la marginea drumului ne făceau cu ochiul.
 

După norii îndurați în Făgăraș și căldura cumplită din Râpa Roșie, hostelul "Două sălcii" a fost un cadou frumos pentru drumeții din noi. 
 


 
Preț mai mult decât decent pentru o cameră de trei locuri, cu baie proprie, foarte curată și cu posibilitatea de a comanda și ceva de mâncare. Ne-am limitat la apă, suc și bere, toate reci.
 

 
După o baie bună și ceva zgâit la televizor (că are și așa ceva, pe lângă internet la liber) am adormit fericiți.
Urma Clujul și curiozitățile sale.