Bun venit !

Dacă vă place (și vă place !) să hoinariți, dacă sunteți (și sunteți !) mici exploratori, dacă aveți (și aveți !) curaj de cercetaș, nu mai stați pe gânduri.

vineri, 2 octombrie 2015

Stane, las-o mai ușor ! ( drumeție din iulie 2015)

 Nu știu când am auzit prima dată de Valea lui Stan,  îmi amintesc, așa ca într-o legendă, că prin vremea studenției se vorbea cu respect despre ea ca un exponent al zonelor sălbatice, aproape neatinse de om, de o frumusețe aparte. 
 Acum câțiva ani, să fie 3 sau poate 4, Valea lui Stan a ajuns din nou în atenția mea. Schimbată între timp, cu ceva amenajări, a devenit mai atractivă luând în calcul strict teoria accesibilității.



 Cum informațiile sunt cât dorești (și, trebuie să recunosc și cât nu dorești) cocoțate pe net, am purces la un studiu. Locație, distanță, dificultate, lungime și diferență de nivel. Iar când toate cifrele acestea au fost adunate, m-am uitat și după fotografii.



 Valea lui Stan este o avanpremieră a Munților Făgăraș, așezată fiind la debut de Transfăgărășan, între alte două atracții turistice, e drept mai pantofărești, Cetatea Poienari și barajul Vidraru. Practic, valea este așezată la mijlocul distanței dintre cele două, așa că accesul este extrem de facil. 
 Intrarea în traseu este marcată cu o troiță și se află chiar în prima curbă din care începe cu adevărat Tranfăgărășanul, acul de păr care marchează prima pantă ascendentă.



 De aici nu trebuie decât să urmezi punctul roșu, deși, după câteva sute de metri este clar că nu ai cum să ratezi traseul. 
Pe scurt, se urmărește firul văii, poteca trecând pe ambele maluri și din când în când cocoțându-se pe săritorile făcute de apă. Sunt făcute amenajări (scări, pasarele, scoabe înfipte în stâncă) pentru facilitarea înaintării. Nu sunt nici multe, dar nici puține și în general sunt făcute fără a altera frumusețea peisajului. 



 Cam după o oră de la debut, poteca traversează firul văii și se oprește la marginea pădurii într-un mic loc de odihnă și masă, marcat ca "salvamont".
 Aici găsești ceva cărbuni, un pic de benzină pentru aprins focul, chibrituri, sticle pentru apă, puțin spirt. Aș spune că este ca un centru de inițiere în supraviețuire.



 După odihnă, de aici începe frumusețea adevărată a traseului. Trecerile sunt din ce în ce mai spectaculoase, scările mai înalte iar cascadele de vis. 



 Trebuie să precizez că, în general, orice aventură printr-un canion sau prin chei, pe un traseu ce urmează sau chiar se confundă cu un curs de apă, este supus unui paradox. 



Dacă vrei să îl parcurgi în siguranță este bine să îți planifici tura într-o perioadă secetoasă astfel încât nivelul apei să nu fie o problemă. Dacă însă confortul nu reprezintă principala calitate a unei excursii, atunci te poți avânta fără restricții și te poți bucura de toată splendoarea lor. 



Mare atenție însă la vreme. Perioadele ploioase sau aversele pot preschimba plăcerea în teroare, viiturile fiind foarte periculoase. Și nu uitați că iarna, cu toată feeria din peisaj, presupune echipament adecvat cățărării pe gheață.



 Personal încerc să găsesc un echilibru între frumusețe și siguranță. 
Valea lui Stan ne-a întâmpinat cu apă suficientă cât să fim impresionați de peisaj și să nu riscăm să ne udăm prea tare. 



 După cum spuneam, partea spectaculoasă începe după popasul Salvamont. Aici cascadele sunt mai înalte, apa a format și marmite care par ultra-dotări de spa, bazine care pur și simplu te momesc la bălăceală, traversările sunt mai lungi, mai spectaculoase și în același timp și mai dificile. Dacă vrei, te poți considera omul păianjen. Nu este nimic riscant, traseul are un grad de siguranță suficient. Însă totul este spectaculos.



 Nu știu de ce, la un moment dat, o zonă aparte a văii m-a făcut să cred că așa ar trebui să arate singurul loc uitat cu adevărat de lume de pe acest pământ. Pentru asemenea ocazii merită să pleci cu noaptea în cap de acasă. Sincer aș fi stat acolo mult și bine, în condiții ideale,  poate chiar pentru todeauna.



 După micul colț de Paradis, Valea lui Stan se îngustează lăsând loc de trecere doar unei singure persoane. Pereții sunt apropiați la mai puțin de 2 m. Pe jos firul de apă face tot felul de meandre prin nisipul fin. Ce ar fi aici într-o zi ploioasă ! Ce torent !  



 Partea spectaculoasă se termină la ieșirea din acest canion. Valea se lărgește, pârâul trebuie traversat de câteva ori și se ajunge la un baraj, o amenajare de captare a apei. Aici părăsim valea și urcăm o pantă destul de abruptă. Îmi amintește de urcarea spre Diham din Valea Glăjăriei numai că este mult mai scurtă. Sus suntem recompensați cu Poiana Călugărița.



 Nu știu cum a fost botezată însă eu i-aș fi spus Poiana Frumoasă. Este o minunăție între două pâlcuri de copaci, însorită, cu iarbă proaspătă, cu liniște și tihnă. Ne-am tolănit la soare și ne-am relaxat preț de o oră.



 La celălalt capăt al poienii se văd ruinele unui observator de vânătoare. Probabil că poiana era folosită de animale fie pentru coborârea la adăpătoare fie pentru traversarea masivului muntos sau chiar pentru o clipă de odihnă. Și cred că pentru vânători era locul perfect de pândă și tărâm generator de povești vânătorești nu din cele ce se încheie cu mărimea trofeului ci din cele care ne învață cât de frumos conviețuiesc animalele sălbatice atunci când nu sunt tulburate de oameni.



 Dacă stau să mă gândesc bine, Poiana Călugărița seamănă foarte bine cu o poiană care îmi tot apărea periodic în vis. Probabil trebuia să ajung pe aici...
 Cât stăm noi la odihnă trec grupuri, toate în urcare după terminarea traseului prin vale. Sunt numeroși copii ceea ce mă încântă. Cred că o asemenea ieșire este o adevărată lecție deschisă pentru ei. 



 După vreo oră de tolăneală, cu puterile refăcute și hainele uscate (da, am căzut în apă și aproape mi-am înecat aparatul foto) plecăm spre Lacul Vidraru. Traseul mai șerpuiește prin pădure timp de un sfert de oră apoi iese într-un drum forestier lângă fosta cabană de vânătoare Călugărița. 



Din păcate nu numai că este părăsită, dar este și într-o avansată stare de degradare. După cum arată cred că pe vremuri a fost o frumusețe. Drumul se vede că a împrumutat și el ceva de la cabană. Deși frumos și nu foarte abrupt, are numeroase șleauri și rupturi, fiind impracticabil unei mașini obișnuite. Păstrăm marcajul punct roșu și fentăm o curbă astfel că ieșim în drumul ce înconjoară lacul Vidraru de partea cealaltă a Transfăgărășanului. Cu câțiva ani în urmă îl parcursesem și mi se păruse practicabil. Acum, nu prea.



 Nu ne grăbim, savurăm în liniște peisajul îmbogățit parcă special pentru noi cu o cascadă aflată aproape în drum.
Până la mașini mai facem cam o oră. A fost o idee bună să le lăsăm la baraj. Altfel am mai fi avut ceva de mers. 
 Ca de obicei la Vidraru este lume multă. Tradiționalii vânzători de "de toate" sunt la tarabele lor. Mâncăm un porumb fiert și ne îndreptăm către casă. 



 În Curtea de Argeș facem o oprire la un restaurant unde se mănâncă bine, ni se spune. Da, perfect de acord cu o singură condiție : să apuci să fii servit chiar cu ceea ce ai comandat. În loc de o oră cât preconizam că vom sta, am rămas cel puțin dublu iar ceea ce s-a petrecut se încadrează perfect în tipul de umor al lui Vlad Mușatescu. 


Ema, Mihaela x 2, Otilia, Alex, Danuț, Gabi x 2, Mihai, Tibi
În fine, cu multă răbdare, ceva noroc, scuze și o atenție din partea casei (plus două vizite în bucătărie) reușim să încropim o masă iar după această experiență vă pot sfătui să treceți pe acolo doar în zilele de post când nu se organizează nunți și numai după ce vă asigurați, de preferat cu dovezi scrise, că ospătarii sunt trecuți de perioada de stagiu. Și, aviz proprietarilor de restaurante, dacă vreți să vă testați la maxim personalul, așteptăm să ne contactați. Asigurăm recenzii corecte și suntem foarte exigenți. 



 Până acasă autostradă și plictis. Depănăm deja amintirile încă unei excursii reușite, cu participanți fericiți.

Ema, Mihaela x 2, Otilia, Alex, Danuț, Gabi x 2, Mihai, Tibi
 Te-am făcut, Vale a lui Stan! Și, da, știu, te voi face în fiecare an, de se va putea. Pentru că meriți ...