Munte, munte, noi venim !

foto Ciprian

Ciudată  mai este și vremea asta ! 

foto Călin

În iarnă cu chiu cu vai am reușit să ajungem într-un week-end la munte, într-o pauză de zăpezi și viscole apoi toată primăvara am privit ba la ploi, ba la frig, ba la un pic de soare, dar, vorba c ântecului, știi, numai “în zilele care se termină-n i”.

foto Ema

Cu o prognoză meteo favorabilă și cu mult chef am plecat sâmbată spre Piatra Mare căci așa s-a votat. 

foto Călin

Pentru alternanță am hotărât să urcăm pe Drumul Familiar până la cabană și să coborâm spre Dâmbul Morii prin Canionul 7 Scări.

foto Eliza

Se dau : 13 capete, 30 de picioare și două cozi. Se cere : care a fost coeficientul  de oboseală atins de Ravi și Sara ?

foto Eliza

foto Mihaela

În premieră,  grupul vesel a fost însoțit de două urecheate de 6 luni, beagle de proveniență și răsfățate prin formație. 

foto Mihaela

Dacă apar în unele fotografii vă rog să mă credeți că s-au depus eforturi considerabile pentru a fi prinse de obiective.

foto Eliza

Am plecat în traseu în jurul orei 10, ținând banda rosie, fără pericol de sufocare. 

foto Călin

Drumul este ușor, se urcă în serpentine și aproape nici nu îți dai seama cand treci de intersecția cu poteca ce duce la Prăpastia Urșilor și ajungi în Poiana Baciului. 

foto Mihaela

Iar de aici până la cabană abia de ai timp să mănânci un măr.

foto Ema

La Piatra Mare, ca de obicei, multă lume. 

foto Eliza

Grupuri mai mici sau mai numeroase împărțeau Poiana Stânii de Piatră și aproape toate erau la masa de prânz, lucru pe care l-am făcut și noi.

foto Eliza

Cum însă perfecțiune nu există,  puținul soare ivit după stropeala pe care am prins-o în pădure, nu a ținut mult.

foto Eliza

Norocul nostru a fost că am apucat, ușor pe fugă, să mâncăm. Fuioare de ceață se ridicau dinspre Săcele și Ciucasul ne trimitea valuri de nori care au acoperit mai intâi ruinele fostei cabane, apoi Șura de Piatră și în final ne-au cuprins și pe noi și am început să simțim picăturile mari ale unei ploi ce s-a grăbit să devanseze prognoza, ce anunța dușul undeva pe la ora 15 când deja am fi fost pe coborâre.

foto Călin

Ne-am refugiat în cabană unde am fost primiți cu purcel și cățel. Noroc că niciunul din noi nu a avut probleme claustrofobe căci înghesuială mai mare pe metrul pătrat rareori am văzut.

Din păduri și de pe vârfuri au sosit alți temerari care s-au adăpostit pe sub steșini și uite așa, cabana Piatra Mare a început să semene cu un ciorchine.

foto Mihaela

Povestea a căpătat o tentă dramatică atunci când a apărut grindina. Nu mare, nici foarte deasă, dar prezentă, fapt care a scăzut simțitor temperatura. Dar dinspre Brașov ne zâmbea soarele.

foto Mihaela

După vreo oră, poate un pic mai mult, de precipitații de tot felul, am scăpat de capricii și, pe un soare timid, am început să coborâm spre canion, pe bandă galbenă.

Ud și alunecos, traseul a fost un pic mai dificil decât ne așteptam, fiindu-ne destul de greu să ne strecurăm printre pietre și rădăcini sau noroi. 

foto Călin

Urecheatele noastre au început să scâncească a oboseală și să fie din ce în ce mai nehotărâte asupra variantei optime de coborâre. Însă un beagle rămane un beagle, adică inteligent și, constrâns de împrejurări, ascultător. 

foto Ema

Cu indicații (Sara nu pe acolo, Ravi vino pe aici), cu vorbă dulce și zăhărel (Hai, iubita, mai e puțin, după prima curbă ajungem la drum și de acolo e ușor) am reușit să le determinăm să coboare cele câteva sute de metri diferență de nivel.

foto Ema

Zona este de vis. Mult verde, mult, mult verde, sincer așa îmi închipui eu că arată pădurile elfilor. Liniștea, ciripitul păsărelelor, susurul pâraielor, aerul atât de curat, toate ne-au făcut să uităm de ratarea urcării pe vârf.

Pădurea elfilor - foto Călin

În amonte de canion ne-am despărțit în două grupuri, unul alegând varianta ocolitoare, punctul roșu, pentru a evita coborârea scărilor ținând cățeii după ceafă. 

foto Călin

Varianta nu pune probleme, presupune parcurgerea a două pante, ușor dificile în condițiile meteo ale momentului. Știind canionul și aproape simțindu-l în partea dreaptă am ajuns cam în 15 minute la punctul de întalnire.

foto Călin

Canionul 7 Scări este una dintre cele mai frumoase pledoarii în favoarea muntelui. Este accesibil, situat la vreo oră de Dâmbul Morii, este spectaculos căci te strecoară printre doi pereți de stâncă în susur de apă cristalină de munte, este sigur fiind proaspăt reamenajat și, cel mai important, îți ridică mult procentul de adrenalină, ceea ce, în fond, te face să trăiești. 

foto Ciprian

Reamenajarea lui l-a ținut închis aproape tot sezonul anul trecut, a costat în jur de 300.000 lei și a fost realizată de orașul Săcele, prin Regia Locală a Pădurilor, cu ajutorul unor organizații ecologiste și de turism și a multor voluntari. În prezent se percepe o taxă de 10 lei pe adult și 5 lei pentru copil pentru urcare, coborârea fiind interzisă, probabil de teama aglomerării.

foto Mihaela

Însă nu cred că în timpul săptămânii sau spre sfârșitul zilelor de week-end vă trage cineva de urechi dacă mergeți pe contrasens, în fond puteți plăti taxa și pentru o coborâre.

foto Mihaela

Regrupați la poalele canionului, cu zâmbete pe buze, ne-am îndreptat spre Dâmbul Morii unde ne aștepta un soare promițător.

foto Mihaela

Un moment de respiro apoi sus în masini și repede spre casă, după o zi petrecută altfel. 

foto Ema

Cât de bine ar fi ca excepție să fie zilele de monotonie citadină iar normalitatea să însemne prieteni, natură, liniște și bucurie.

foto Mihaela

Bravos gașcă, chapeau !

foto Mihaela

Povestiri despre nord - 9 - Cum i-am cucerit pe Orientali

Inițial, când îmi făcusem planurile de concediu, mi-am propus să ajung în Maramureș (pentru că tot amânasem de vreo doi ani) și să urc în același sezon cele mai înalte vârfuri din fiecare grupă a Carpaților românești. 

Cum am ratat Moldoveanu și am renunțat la Curcubăta Mare, am povestit aici.

Îmi rămăseseră astfel Munții Rodnei cu Pietrosul lor de 2.303 m, pe care doream să-l cuceresc.

Planul era să stăm la Borșa în campingul cu același nume și să ne petrecem cât mai mult timp pe munte.

Aveam în program Cascada Cailor, dar și o excursie cu mocănița.

După ce i-am vizitat pe Rebreanu și Coșbuc, ne-am cazat spre seară în Borșa într-unul din cele mai primitoare campinguri pe care le-am văzut.

Kris, belgianul cu origini flamande și Lenuța, soția sa, știu să facă o atmosferă intimă și prietenoasă.

Noi am preferat cortul însă pentru cazare există și căsuțe și locuri în pensiune, iar mesele se pot comamda, contra cost, cu o zi înainte.

Prețurile sunt bune, mai ales că ai acces la utilități (curent electric, baie, bucătărie dar și net gratuit) iar modernizarea spațiului este preocuparea constantă a proprietarilor.

Ca și concluzie, pe scurt, la Camping Borșa ajungi client și pleci prieten, așa cum ne-au dovedit-o și ceilalți locatari provizorii veniți și reveniți din Olanda, Germania și Polonia.

A doua zi am plecat cât mai de dimineață am putut spre Pietrosul Rodnei. L-am folosit pe Pepito până la schit, drumul fiind bun spre foarte bun, mai ales că fusese proaspăt asfaltat pe aproape jumătate din lungime.

Traseul până în vârf presupune parcurgerea unui drum forestier, pe alocuri foarte degradat, până la stația meteo de la Iezer apoi poteca turistică până la lac și asaltul final al căldării glaciare.

Partea cu drum forestier reprezintă 2/3 din tot traseul și este una din cele mai obositoare bucăți parcurse de mine. 

Panta nu are o înclinație foarte mare, dar îți ia aerul într-un mod asemănător urcușului de la Gura Diham spre Poiana Izvoarelor.

Partea bună de care am beneficiat a fost că afinele erau multe și coapte. Nu ne-am grăbit, fiind protejați și de vreme, o zi ușor noroasă.

Când am ajuns în căldarea glaciară, aproape de stația meteo, am început să simțim și vântul. 
Mmm, iar un munte puțin prietenos și uite, ceața și norii ne încurcă iar planurile. Pietrosul își trăsese căciulița pe cap.

Lipiți de bolovanii de lângă lac, ne-am luat prânzul, cam zgribuliți și într-o ipostază romantică, ținându-ne în brațe.

Într-un moment de bunăvoință Rodna și-a gonit cețurile și noi am început să urcăm cu multă hotărâre.

Poteca înconjoară pe curbă de nivel lacul și apoi se avântă curajoasă în serpentine până în șa.

Eram hotărâți să atingem vârful din două motive : avusesem deja un eșec în Făgăraș și, având în vedere distanța, o altă excursie în nordul țării se anunța destul de îndepărtată.

Urcușul nu a fost dificil, fiind presărat cu mici cadouri pentru curajoși.

Lacul Iezer, de la o anumită altitudine și poziție, are forma României. 

Ne-am oprit și ne-am uitat de nenumărate ori la harta albastră.

Pe lângă florile ce ne însoțeau cărarea, la un moment dat, când încă nu trecusem de grohotișuri, ne-a tăiat calea o familie de marmote. 

Cred că am stat aproape o oră urmărindu-le jocul.

Ajunși în șa am avut puțin timp să admirăm peisajul. 

Spre nord, atât spre Pietrosul Rodnei cât și spre Piciorul Piatra Albă, dar și spre sud spre vârfurile Rebra și Buhăescu, vizibilitatea era acceptabilă.

Ne-am grăbit spre vârf deoarece se anunțau din nou nori.

Din șa până pe Pietrosul Rodnei nu am făcut mai mult de 10 minute.

Au urmat fotografiile de rigoare, cifrele 2, 3, 0, 3 fiind în prim plan. 

După ce am arborat tricolorul și am legat panglică special adusă pentru asta (lucruri pe care vreau să le fac ori de câte ori ajung pe un vârf) ne-am căznit să vedem Borșa prin nori și ceață.

Se spune că într-o zi senină, de pe Pietrosul se vede Baia Mare. Ei bine, vom verifica altă dată acest aspect.

Poze, poze, poze, ne-am întors în șa, nori și ceață, coborâm și în căldarea glaciară superioară dăm de căldură.

Ne-am întâlnit cu diverse grupuri (germani, polonezi și români) echipate pentru înnoptat pe munte și care, de altfel, s-au oprit în zona de campare de lângă Iezer. 

Se plângeau de aceleași lucruri : nori joși, ceață și vânt puternic.

Se spune că drumul de întoarcere, cunoscut fiind, pare mai scurt. Nu și în Rodna.

Coborând același drum forestier, am avut senzația că acesta se lungește inexplicabil și aproape de nesuportat. 

E drept, față de dimineață la urcare, erau grade bune în plus. 

Așa că am început să tăiem curbele, renunțând la afine, până când am văzut primele case, cel mai probabil pensiuni în construcție.

Obosiți, obosiți, dar când am ajuns la mașina, ne-am hotărât să vizităm, pe jos evident, schitul.

Schitul a fost ridicat în 2007 în stilul locului și se află încă în amenajare și are hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Acolo își petrec zilele șapte măicuțe, în simplitate și cu îndreptare spre cele sfinte. 

Și nu este deloc greu să simți mâna lui Dumnezeu, trebuie doar să-ți rotești ochii cu liniște și pace și să vezi acolo sus Pietrosul Rodnei și dincolo jos, Borșa.

Ne-am întors în cuibul nostru din camping mulțumiți că am reușit să punem piciorul pe cel mai înalt vârf al Carpaților Orientali, minunându-ne de atâta frumusețe ce stă să fie descoperită.

Cât mi-am dorit de atunci ca distanțele să se comprime în vreun fel și să putem ajunge din nou în Rodna la fel de ușor cum ajungem în Bucegi.