vineri, 21 septembrie 2012

Curcubeul de emoții din Cheile Galbenei




După cel mai cunoscut a urmat cel mai dificil traseu din Padiș.
Cu o zi înainte cucerisem Cetățile Ponorului și ne răcorisem printre avenele din Lumea Pierdută. Acum era rândul Cheilor Galbenei.





Date tehnice  
Cheile Galbenei reprezintă culoarul de drenare a apelor din Padiș. Râul din Cetățile Ponorului, după traseul subteran, vede iar lumina zilei în Izbucul Galbenei, izbuc cu diametru de 7 m. Cheile sunt înguste, cu pereți verticali și pante abrupte, traseul parcurgând o potecă suspendată pe unul din aceștia. Lungimea cheilor este de 700 m în linie aeriană iar diferența de nivel de 100 m.

 


Împreună cu Poiana Florilor și Cetățile Ponorului formează o arie protejată de 36 kmp.
Am plecat destul de târziu de la cort și, după ce am trecut pe lângă Cetăți, am început urcușul până la Avenul Borțig, situat pe cumpăna dintre Valea Galbenei și bazinul Padiș-Cetățile Ponorului. Avenul are diametrul de 35 m, o verticală de 38 m și se află pe traseul râului subteran ce unește Cetățile cu Cheile Galbenei.




Cu ceva vreme în urmă, speologii amenajaseră o scară de lemn cu peste 100 de trepte pentru explorarea avenului. Explorarea nu a ținut mult. La 54 m după intrarea în sala mare se află un ghețar de 30.000 mc, al doilea ca mărime după cel de la Scărișoara. Scara nu mai există spre siguranța turiștilor inconștienți și prost echipați care vizitează zona. Și am văzut destui.


 


După Borțig urmează o coborâre prin pădure, ușor plicticoasă și suficient de lungă ca să nu-ti dorești să o parcurgi în sens invers.
Coborârea a luat sfârșit la Izbucul Galbenei. De acolo a început aventura.



Inițial poteca ocolește izbucul, furișându-se pe unul din pereții cheilor. Da, sunt cabluri, dar nimic care să sugereze ce va urma.




Traseul este spectaculos, foarte sălbatic și deosebit de greu de străbătut. Dintre toate traseele făcute până acum prin toți munții, evident fără a avea pretenții de specialist, parcurgerea Cheilor Galbenei mi s-a părut cea mai solicitantă.




Pe zonele bune poteca era abruptă, uneori blocată de bolovani. Zonele sensibile erau pereți aproape verticali pe care a trebuit să-i coborâm, ajutându-ne de lanțurile montate acolo. Poate cățărarea pe aceștia ar fi fost mai ușoară, cel puțin aș fi putut vedea prizele.


 


Cum nu sunt posesoarea unor picioroange, mi-a fost greu să mă țin de cablu și să mă întind, pe jumătate pe pipăite, până la următorul punct de sprijin. Mâinile îmi obosiseră iar palmele îmi transpirau și mă gândeam că îmi pot aluneca și pot cădea de acolo și nu oricum ci peste Gabi și, oricât ar fi el de urs, nu i-ar fi fost ușor cu mine în cârcă.





Nu știu dacă eram palidă ca și Galbena aia care săpase cheile sau eram roșie de efort și emoție sau vânătă de supărare că nu-mi pusesem la timp mănușile pe care le cărasem în rucsac, special pentru așa ceva.



Între toate aceste nuanțe s-au intercalat verdele copacilor, albul stâncilor bătute de soare și azuriul apei care ne-a făcut cadou o serie de cascade și bazine pe care le-am admirat cu gura căscată. 







Acolo, la jacuzzi (așa cum am denumit zona) mi s-a părut că am atins cel mai ascuns și mai minunat punct al Padișului.




După lanțuri a mai urmat o scurtă coborâre și am ajuns la Cascada Evantai, de 7 m înălțime. 

 


Chiar și într-un an secetos este frumoasă. Binențeles că a urmat o serie de fotografii YOLA (= eu la).



Dacă până la cascadă traseul este suspendat pe pereți, de aici înainte acesta este la nivelul apei și poți vedea ultimul sector al cheilor într-o versiune clasică.



 


De aici și până la confluența cu Luncșoara am mai avut de sărit niște pietre, de traversat o zonă prin apă (eu) și pe cabluri (Gabi), de cățărat (iar lanțuri!) printr-un tunel și gata. 




Cheile spectaculoase ale Galbenei au zis "sfârșit" într-un drum forestier care leagă Arieșeniul de satul de vacanță Boga.



După un mic popas în Poiana Florilor ne-am continuat traseul, credeam noi, către Focul Viu. 




După un urcuș ce poate concura o oră de aerobic, am dat nas în nas cu un indicator pe care, culmea dar sincer, nu doream să-l vedem. Erau săgețile spre Borțig (nu! urcuș prin pădure!) și Izbucul Galbenei (nu! iar chei?).




Ne-am reîntors în Poiana Florilor și după o scurtă orientare am apucat pe drumul bun. O mențiune pentru cei ce nu au ajuns în Padiș : ambele marcaje erau punct galben iar stâlpul indicator cu mențiunea "Focul Viu" era situat după prima ramificație. Și să nu vă gândiți că potecile sunt la fel de vizibile ca în Bucegi.

 


Până la Focul Viu am avut destul de urcat, la început prin pădure pe curbă de nivel, apoi prin poieni și iar prin pădure, dar în varianta mai abruptă. Cald, sete , niște mere și un popas mai prelungit și am ajuns la peștera pe care am vizitat-o și anul trecut. 


 

Scara de acces mi s-a părut mult mai degradată. Nu am coborât în balcon, am plecat mai departe nu fără a ne aminti de emoția pe care ne-a creat-o Vodaș de Padiș când a căzut pe ghețar și de bucuria avută când l-am salvat (amintiri aici).



Am ajuns osteniți la cort și doar dușul fierbinte ne-a remontat suficient, cât să putem mânca.


 


Da, am avut toate condițiile : un duș de camping de 20 l plin, lăsat toată ziua pe bordul mașinii, la soare.




A urmat ziua de trândăveală care s-a sfârșit cu o masă copioasă și un mini foc de tabără, așa, pentru atmosferă.




Vacanța se apropia de sfârșit.  




luni, 17 septembrie 2012

Prin Ponor, să-i cucerim cetățile


Portalul

 
Între zecile de trasee pe care le poți parcurge în Padiș, votat în mod absolut în topul preferințelor, se află trioul de aur din categorie "cel mai" : cele mai cunoscute - Cetățile Ponorului, cele mai dificile - Cheile Galbenei, cele mai frumoase - Cetățile Rădesei.



 


 Planul inițial le includea pe toate, dar aveam nevoie și de o zi de trândăveală și astfel am îndulcit un sacrificiu cu o promisiune pentru o dată viitoare. A fost dificil să alegem două dintre ele. Frumoasele Cetăți ale Rădesei au fost amânate, sper că nu pentru mult timp.
În prima zi de Padiș am dus o luptă aprigă și am cucerit Cetățile Ponorului.

 


Sunt considerate Everestul speologiei românești și au fost declarate rezervație naturală în 1952 și apoi monument al naturii.


Dolina 3

 
Nu știu cum arătau în 1886 atunci când au fost descoperite, însă, înainte cu prea mult timp ca să-l putem număra, Cetățile Ponorului formau o peșteră săpată de un râu subteran foarte puternic, apele drenate din toată zona Padiș - Poiana Ponor - Lumea Pierdută. La un moment dat, tavanul acestei peșteri s-a surpat, apărând, după prăbușire, trei doline greu accesibile, culmile înconjurătoare fiind tăiate doar de un singur canion, cel al Văii Cetăților.


 


Vizitarea lor se poate face în două moduri : o plimbare pe creneluri (Circuitul Balcoanelor) și un asediu temerar până în inima cetății (parcurgerea celor trei doline).
Pentru balcoane osteneala nu este prea mare. După ce am părăsit drumul forestier în dreptul unui marcaj explicit, am urcat puțin prin pădure și am trecut, pe rând, pe la punctele de belvedere. 


Limbaj universal
 
Vechile balcoane din lemn au dispărut așa că admirarea priveliștilor trebuie făcută cu mare grijă. La doar trei zile de la vizita noastră, un turist imprudent a murit după ce a căzut în Cetăți.


 


Coborârea în doline se poate face pe două variante : o potecă paralelă cu Valea Cetăților, cu deschiderea spre dolina 1 și un vâlcel spălat de torenți ce poposește în dolina nr. 3.
Ultima variantă a fost și calea prin care am făcut cunoștință cu Cetățile Ponorului.


 


La început am coborât prin pădure, nici prea abrupt, dar nici domol, până când am ajuns în zona stâncoasă care la acea oră era destul de umedă și alunecoasă. 


Da, pe acolo am coborât
 
Am continuat cu mare grijă și perseverența ne-a fost răsplătită : o capră neagră însoțită de un puiandru și-a făcut apariția, o adevărată surpriză pentru noi. Nu ne-am așteptat ca în Apuseni să vedem asemenea exemplare, deși se încadrează perfect în peisajul stâncos și abrupt.


Aceea e o capră neagră


Dolina 3 are formă de triunghi, deschiderea acesteia fiind de 300 m. 


În dolina 3

Există un punct de acces în sectorul subteran, deasupra acestuia înălțându-se un perete vertical de 200 m. Impresionant este și grohotișul care trebuie străbătut pentru a ajunge în dolina nr. 1.


Dolina 3

 
Fața cea mai fotogenică a Cetăților Ponorului o reprezintă Portalul.


 


Aflat în Dolina 1, deschiderea sa are 70 m înălțime și 30 m lățime. A fost explorat în 1929 de Emil Racoviță și de atunci de generații întregi de speologi și alpiniști, dornici să-i pătrundă tainele. La cucerirea traseului subteran au participat și militari brașoveni, conduși de Emilian Cristea. Ce vremuri !


Portal spre o lume misterioasă


Pentru a ajunge la Portal trebuie să ai puțin curaj, ceva cunoștințe, un pic de experiență, niște condiție fizică și multă pasiune. Coborârea se face pe un perete vertical, nu mai înalt de 8 m, care te ajută cu prize pentru toate gusturile și cabluri de siguranță. Atenție electricieni, nu din cele cu care sunteți voi obișnuiți.




Nu este extrem de dificil, singura problemă poate fi înghesuiala deoarece zona este foarte vizitată.
Odată trecut acest hop, am putut admira din cel mai coborât punct al platoului carstic Padiș (950 m altitudine) întreaga măreție a Cetăților.




Dolina 1 are 300 m adâncime și 1.000 m diametru, un portal care îți taie răsuflarea indiferent de unghiul din care îl privești, o apă rece ca gheața ce vine direct din Lumea Pierdută și din care îți poți potoli setea bând direct din cascadă, un tunel către lumea subterană ce poate fi explorat până la un punct fără echipamente speciale și o cale de acces, singura terestră de altfel, către dolina nr. 2.


Spre adâncuri

 Aceasta este cea mai izolată. Mai puțin adâncă decât celelalte ("doar" 150 m) este închisă de pereți verticali care îți dau senzația că ești undeva, pe fundul unei fântâni, privind către o fâșie de cer.


Spre Dolina 2

Cu un diametru de 70 m, Dolina 2 comunică și cu lumea subterană.


Dolina 2


 Cum grohotișul pe care îl escaladasem trebuia și coborât, după câteva minute am părăsit Dolina 2 și ne-am reîntors la Portal, de unde a început misiunea de evadare din Cetăți.


Sus, sus, sus în dolina 2

Până acum acestea se încăpățânaseră să ne așeze în cale tot felul de obstacole. 


Dolina 2

A urmat o serie de cățărări, mai întâi de la Portal și apoi altele și altele până am ajuns la limita pădurii. Și aici erau prezente cablurile, de mare ajutor în unele momente, precum și scărițele metalice pe care am traversat zonele mai expuse.


Din interiorul Dolinei 1



Traseul este dificil, dar nu de nefăcut. Frumusețea peste care dai te face să uiți că aluneci pe grohotiș sau că ești agățat de lanțuri.
Da, denumirea de "Cetăți" este foarte potrivită pentru că au un aer maiestuos, regal iar pentru a le vizita duci o adevărată luptă de cucerire.


Portalul

Apusenii sunt înșelători. Nu au niciun vârf care să atingă 1.900 m, sunt străbătuți de tot felul de văi și găsești sate cățărate unde nici nu te aștepți. De la distanță îți vine să spui că sunt niște dealuri, așa, o țâră mai mari.


Cabana Cetățile Ponorului


Dar câte surprize te așteaptă atunci când îi străbați !
Cetățile Ponorului și ceea ce a urmat mi-au schimbat total părerea. Apusenii sunt munți, munți adevărați, de o frumusețe extraordinară.
Categoric, zona dă dependență.

 
Din adâncurile pământului

 

joi, 6 septembrie 2012

Pe la cascade și avene

 
 
 
 
Pe scurt despre concediul acesta.
Am vrut Bistrița și Maramureș și ne-am reorientat, în principal din lipsă de timp, către Padișul pe care nu am apucat să-l descifrăm anul trecut ( uite aici cum a fost  ).
Am poposit pentru prima noapte în Arieșeni, pe Valea Vârciorog, după vizita pe care am făcut-o cetății din Alba Iulia. A doua zi am mers până la cascadă, apoi ne-am repliat la Glăvoi, zona de campare din Padiș, pentru următoarele patru zile.

Peisaj de Arieșeni
 
Am cucerit cetăți și chei despre care abia aștept să povestesc și ne-am retras prin peșteri până în Sălaj iar după două zile de viață rurală ne-am întors în București trecând pe la o altă minunăție, cascada Vălul Miresei.



 
Acum despre cascade și avene.
În Arieșeni am ajuns prin Valea Ampoiului, după un drum printr-un peisaj fermecător, trecând apoi pe lângă Detunatele și Ghețarul de la Scărișoara.
Am campat pe Valea Vârciorog în dreptul unui fost podeț.
 



În dimineața următoare, după o noapte liniștită, am mers până la Cascada Vârciorog pe un drum domol, decorat pe ici pe colo cu mure și zmeură care aproape că ne-au deturnat de la scopul final. Delicioase !
 



Cascada Vârciorog a fost declarată rezervație peisagistică.
 
 
 
 
Aflată la o altitudine de 1.090 m, căderea de apă are 15 m înălțime și cu siguranță, în anii mai ploioși, produce un zgomot asurzitor.
 



În apropiere există o veche galerie de mină, părăsită în prezent și dacă îți continui ascensiunea pe lângă cascadă poți ajunge pe Vârful Piatra Grăitoare.
 



  
În Padiș am ajuns ușor, mai ales după ce am părăsit drumul european la Sudrigiu, următorii kilometrii, până aproape de Boga, fiind reabilitați. Se lucrează intens la modernizarea acestei căi de acces, în scurt timp urmând să fie asfaltată până la Cabana Brădet. Anul trecut, după ce ne-am strecurat de la Ic Ponor pe adevărate poteci, gândeam că este bine că aceste condiții se vor îmbunătăți. Însă, văzând ce se întâmplă cu Transalpina, care este pur și simplu sufocată de habarniști și grataragii, mă gândesc cu groază că se va alege praful de liniștea Padișului.
 
 
 
 
Am găsit un loc foarte bun de campare, un pic retras, cu o vatră de foc generoasă. Frigiderul pentru beri era aproape, locul pentru cort neted și larg, iar vecinii discreți și la o distanță decentă.
 
 
 
 
A doua zi, după ce am făcut un tur al Cetăților Ponorului, cățărându-ne și pe creneluri, coborând și în adâncuri, am vizitat Lumea Pierdută.
 
 
 
 
Lumea Pierdută este un platou carstic împădurit și a fost numit așa datorită sălbăticiei sale. Chiar și acum, după tot furtul de lemn din zonă, pădurea este destul de deasă și este formată dintr-un amestec de brad și foioase, condimentată din loc în loc cu salcii și arini, iubitori de apă.
 
 
 
 
Am parcurs vreo 2 km pe lângă Pârâul Ursului, pe drumul forestier și, după un pod, pe partea dreaptă am început traseul marcat cu cruce galbenă care ne-a dus la cele patru avene din zonă.
Combinația de vegetație și relief carstic creează senzația că te aflii în pădurea Frumoasei Adormite și poate de aceea zona a fost declarată rezervație naturală mixtă.
 
 
 
Platoul, aflat la 1.200 m altitudine, ascunde cele mai mari avene din patrimoniul carstic românesc, unite prin imensa rețea de galerii active ce se întind prin subsolul său.
Cele patru avene unite de poteca turistică sunt : Avenul Acoperit, Avenul Pionierilor, Avenul Negru și Avenul Gemănata.
 
 
 
 
Le-am vizitat în această ordine, plecând din punctul de ramificație al traseului pe poteca din stânga.
Avenul Acoperit, primul vizitat, a fost format de apa din precipitații și este de fapt o peșteră-aven, o alternanță de puțuri verticale ce însumează 35 m, galerii de până la 30 m lungime la capătul cărora se află o săliță terminală, hornul din tavanul acesteia comunicând cu exteriorul. Numele de "Acoperit" a fost dat de vegetația care îl îmbracă.
 
 
Avenul Acoperit
 
Următorul, Avenul Pionierilor, este cel mai modest dintre toate, având o verticală de doar 9 m. Aflat la o altitudine de 1.215 m, a fost descoperit în 1975 de către o grupă de pionieri din Oradea.
 
Avenul Pionierilor

Vedetele Lumii Pierdute sunt cele două avene explorate pentru prima dată în 1952 : Negru și Gemănata.
Distanța dintre acestea este de doar 600 m însă rețeaua subterană din care face parte și râul ce le unește, depășește 2.400 m lungime.
Avenul Negru mi s-a părut cel mai impresionant. Aflat la 1.285 m altitudine, are un diametru de 50 m și o verticală de 108 m.
 
Avenul Negru
 
Avenul Gemănata are o verticală de 100  în mai multe trepte, ce păstrează zăpadă tot timpul anului. Aici am simțit cea mai mare diferență de temperatură, așa, ca și cum aș fi deschis ușa unui frugider. Deși eram în a doua jumătate a lunii august, la gura avenului am văzut soc înflorit.
 
Avenul Gemănata
 
Avenul se află la 1.220 m altitudine și are deasupra intrării un pod natural ce îl împarte în două cavități, de aici primindu-și și numele.
 
 
Avenul Gemănata
 
Am regăsit în Lumea Pierdută toată migala prin care natura și-a pus la lucru toate elementele, rezultatul fiind spectaculos.
A doua zi a urmat traseul Cheilor Galbenei, dar despre acesta la momentul potrivit.
În drum spre casă de fiecare dată ne luăm "la revdere" de la hoinăreală printr-o raită pe la una din atracțiile zonei pe care o străbatem.
De data aceasta a fost Cascada Vălul Miresei.
Cascada se află pe Valea Stanciului, la doar 5 km  de satul Răchițele, comuna Mărgău, zonă cunoscută și pentru Papucul Doamnei, cea mai căutată orhidee europeană.
După ce treci de ultimele case ale satului și de pensiunile recent construite, străbați Cheile Stanciului pe un drum forestier ce poate fi parcurs și cu mașina, dar cu grijă și ajungi la cascadă.
Aceasta este situată la 1.000 m altitudine, pe versantul estic al masivului Vlădeasa.
Vălul Miresei are 50 m înălțime, iar apa cade în două trepte.




Conform legendei cascada s-a format atunci când o mireasă, în trecere cu alaiul de nuntă, a căzut de pe stâncă, vălul său rămânând agățat pe aceasta. Apa a fost formată de lacrimile nuntașilor.
De la cascadă, în două-trei ore, se poate ajunge la Pietrele Albe sau la Vârful Vlădeasa, al doilea ca înălțime din Apuseni.
Așa s-a încheiat aventura din august, dar ce a fost cu adevărat palpitant o să vedeți imediat.