După cel mai cunoscut a urmat cel mai dificil traseu din Padiș.
Cu o zi înainte cucerisem Cetățile Ponorului și ne răcorisem printre avenele din Lumea Pierdută. Acum era rândul Cheilor Galbenei.
Date tehnice
Cheile Galbenei reprezintă culoarul de drenare a apelor din Padiș. Râul din Cetățile Ponorului, după traseul subteran, vede iar lumina zilei în Izbucul Galbenei, izbuc cu diametru de 7 m. Cheile sunt înguste, cu pereți verticali și pante abrupte, traseul parcurgând o potecă suspendată pe unul din aceștia. Lungimea cheilor este de 700 m în linie aeriană iar diferența de nivel de 100 m.
Împreună cu Poiana Florilor și Cetățile Ponorului formează o arie protejată de 36 kmp.
Am plecat destul de târziu de la cort și, după ce am trecut pe lângă Cetăți, am început urcușul până la Avenul Borțig, situat pe cumpăna dintre Valea Galbenei și bazinul Padiș-Cetățile Ponorului. Avenul are diametrul de 35 m, o verticală de 38 m și se află pe traseul râului subteran ce unește Cetățile cu Cheile Galbenei.
Cu ceva vreme în urmă, speologii amenajaseră o scară de lemn cu peste 100 de trepte pentru explorarea avenului. Explorarea nu a ținut mult. La 54 m după intrarea în sala mare se află un ghețar de 30.000 mc, al doilea ca mărime după cel de la Scărișoara. Scara nu mai există spre siguranța turiștilor inconștienți și prost echipați care vizitează zona. Și am văzut destui.
După Borțig urmează o coborâre prin pădure, ușor plicticoasă și suficient de lungă ca să nu-ti dorești să o parcurgi în sens invers.
Coborârea a luat sfârșit la Izbucul Galbenei. De acolo a început aventura.
Inițial poteca ocolește izbucul, furișându-se pe unul din pereții cheilor. Da, sunt cabluri, dar nimic care să sugereze ce va urma.
Traseul este spectaculos, foarte sălbatic și deosebit de greu de străbătut. Dintre toate traseele făcute până acum prin toți munții, evident fără a avea pretenții de specialist, parcurgerea Cheilor Galbenei mi s-a părut cea mai solicitantă.
Pe zonele bune poteca era abruptă, uneori blocată de bolovani. Zonele sensibile erau pereți aproape verticali pe care a trebuit să-i coborâm, ajutându-ne de lanțurile montate acolo. Poate cățărarea pe aceștia ar fi fost mai ușoară, cel puțin aș fi putut vedea prizele.
Cum nu sunt posesoarea unor picioroange, mi-a fost greu să mă țin de cablu și să mă întind, pe jumătate pe pipăite, până la următorul punct de sprijin. Mâinile îmi obosiseră iar palmele îmi transpirau și mă gândeam că îmi pot aluneca și pot cădea de acolo și nu oricum ci peste Gabi și, oricât ar fi el de urs, nu i-ar fi fost ușor cu mine în cârcă.
Nu știu dacă eram palidă ca și Galbena aia care săpase cheile sau eram roșie de efort și emoție sau vânătă de supărare că nu-mi pusesem la timp mănușile pe care le cărasem în rucsac, special pentru așa ceva.
Între toate aceste nuanțe s-au intercalat verdele copacilor, albul stâncilor bătute de soare și azuriul apei care ne-a făcut cadou o serie de cascade și bazine pe care le-am admirat cu gura căscată.
Acolo, la jacuzzi (așa cum am denumit zona) mi s-a părut că am atins cel mai ascuns și mai minunat punct al Padișului.
După lanțuri a mai urmat o scurtă coborâre și am ajuns la Cascada Evantai, de 7 m înălțime.
Chiar și într-un an secetos este frumoasă. Binențeles că a urmat o serie de fotografii YOLA (= eu la).
Dacă până la cascadă traseul este suspendat pe pereți, de aici înainte acesta este la nivelul apei și poți vedea ultimul sector al cheilor într-o versiune clasică.
De aici și până la confluența cu Luncșoara am mai avut de sărit niște pietre, de traversat o zonă prin apă (eu) și pe cabluri (Gabi), de cățărat (iar lanțuri!) printr-un tunel și gata.
Cheile spectaculoase ale Galbenei au zis "sfârșit" într-un drum forestier care leagă Arieșeniul de satul de vacanță Boga.
După un mic popas în Poiana Florilor ne-am continuat traseul, credeam noi, către Focul Viu.
După un urcuș ce poate concura o oră de aerobic, am dat nas în nas cu un indicator pe care, culmea dar sincer, nu doream să-l vedem. Erau săgețile spre Borțig (nu! urcuș prin pădure!) și Izbucul Galbenei (nu! iar chei?).
Ne-am reîntors în Poiana Florilor și după o scurtă orientare am apucat pe drumul bun. O mențiune pentru cei ce nu au ajuns în Padiș : ambele marcaje erau punct galben iar stâlpul indicator cu mențiunea "Focul Viu" era situat după prima ramificație. Și să nu vă gândiți că potecile sunt la fel de vizibile ca în Bucegi.
Până la Focul Viu am avut destul de urcat, la început prin pădure pe curbă de nivel, apoi prin poieni și iar prin pădure, dar în varianta mai abruptă. Cald, sete , niște mere și un popas mai prelungit și am ajuns la peștera pe care am vizitat-o și anul trecut.
Scara de acces mi s-a părut mult mai degradată. Nu am coborât în balcon, am plecat mai departe nu fără a ne aminti de emoția pe care ne-a creat-o Vodaș de Padiș când a căzut pe ghețar și de bucuria avută când l-am salvat (amintiri aici).
Am ajuns osteniți la cort și doar dușul fierbinte ne-a remontat suficient, cât să putem mânca.
Da, am avut toate condițiile : un duș de camping de 20 l plin, lăsat toată ziua pe bordul mașinii, la soare.
A urmat ziua de trândăveală care s-a sfârșit cu o masă copioasă și un mini foc de tabără, așa, pentru atmosferă.
Vacanța se apropia de sfârșit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu