CA (în) RAI, MAN !

Duminică, pe sfârșit de iulie, am avut chef de munte. Ieșire de o zi, așa, fără obligații. Am ales un traseu de dificultate medie (liniște, cârcotașilor !) : urcare pe Jepii Mici, popas la Cabana Caraiman, o fugă pe Brâna Mare până la Monumentul Eroilor (Crucea de pe Caraiman) și coborârea pe Schiel, de la Cantonul Jepi până în Bușteni.

Apelul s-a făcut la Otopeni, în parcarea McDonalds iar echiparea la Bușteni (860 m), după doua ore.

Jepii Mici ne-au primit cu bucurie și pe noi și pe toți cei care ne-au urmat. Fiind o zi frumoasă, foarte mulți au ales ca variantă de urcare sau coborâre poteca turistică. Cel mai bun raport calitate - preț.



(fotografie Tibi Roșca)

La început prin pădure, pe scări și podețe, apoi cu mult curaj pe lângă pâraie, stânci și cascade, atârnați de lanțuri, cu ochii spre cer, atenți la nori și la vânt, îmbujorați de efort și răsfățați de soare, am ajuns la Cabana Caraiman (2.025 m altitudine). Valuri de ceață estompau peisajul, suficient de mult ca să ai senzația că ești, în sfârșit, rupt de lume.



(fotografie Tibi Roșca)

După o pauză de masă, prelungită cu o oră de odihnă în cabană, am pornit spre Cruce.

Opt negri mititei mărșăluiau voinici

Peste trei a venit ceața și-au rămas doar cinci



(fotografie Tibi Roșca)

Brâna Mare a Caraimanului este o variantă de vară, mai scurtă, pentru a ajunge la Monumentul  Eroilor. Pentru că are o porțiune mai expusă, fără a fi însă periculoasă, brâna a căpătat faima unui traseu greu și riscant. Și poate că este mai bine așa deoarece după ce treci de jumătate pășești pe tărâmul caprei negre și al florii de colț. La plural. Mult plural...



(fotografie Tibi Roșca)

Pufoase și stranii, gingașe și rezistente, florile de colț ne-au primit într-un tărâm de vis.

Când soare, când ceață, când senin până-n Azuga, într-o liniște superioară, de la cei 2.291 m altitudine, am admirat Valea Cerbului, Coștila fumegândă ca de obicei și Bușteniul.

Și așa am îndeplinit promisiunea din primăvară  (din "Ghiocei din zăpadă cu petale de soare").



Eu  (fotografie Tibi Roșca)

Ne-am întors la cabană, ne-am întregit trupa și am plecat spre Cantonul Jepi (1.960 m), grăbiți de înserare și de câteva picături răzlețe.



Cunoștințe noi

Cantonul Jepi (Casa Schiel sau Casa Naturaliștilor) a funcționat inițial ca adăpost al fabricii de hârtie (canton forestier) fiind amenajat ulterior (cu priciuri - paturi comune)       pentru primirea turiștilor din ce în ce mai numeroși.      

De reținut : cazarea se făcea gratuit.



Temperatură de cabană

Coborând pe Jepii Mari, am întâlnit resturile funicularului funcțional până în 1966. Unii stâlpi au rămas întregi, în picioare, alții au fost culcați de vreme și folosiți ca balustrade de susținere pe traseu.

Ziua se apropia de sfârșit, așa că am întins pasul și am început o coborâre veselă prin pădure, cu tot cu cântec : "Suntem ceată de voinici, cinci motani și trei pisici, noi la munte am venit, Caraimanu' am cucerit".



Cei cinci care au speriat ceața de la Cruce

Am ajuns în Bușteni la ora 9 din seară, după douăsprezece ore de hălăduială prin munți. Și tot nu ne-am săturat ...

Deci, gașcă : pregătiți-vă pentru data viitoare că altfel nici nu știți ce pierdeți !





Gașca nebună



Traseul

Guneș ve deniz șehri (Cetatea soarelui și a mării)

Când ajungi prima dată la Vadu nimic nu-ți dă de bănuit că ai descoperit un colț de rai. Satul este mic, ușor prăfuit de căldura verii, iar capătul dinspre mare este vegheat de rămășițele Întreprinderii de Metale Rare.

Cu puțin efort mai sunt de străbătut cam 5 km de drum (și încă vreo doi dacă te hotărăști pentru Periboina), betonat mai mult de jumătate, apoi tăiat în nisipul Grindului Chituc.

O dună mai înaltă ascunde marea și poate fi locul perfect de cort. Lume puțină și discretă astfel încât poți avea porția ta de plajă, de apă și de soare. Nisipul este fin, intrarea în mare domoală și totul este împachetat în multă liniște.

Noi am ajuns luni după prânz și ne-am bucurat de o vreme excelentă, un soare voalat ușor de nori și o mare caldă și liniștită. Am trăit o apropiere de natură cum nu aș fi crezut că întâlnesc la altitudine zero. Pe lângă pescăruși și albatroși, comuni de acum chiar și zonelor urbane, am vazut cormorani pescuind cu succes în apa mică de lângă țărm și ignorând complet existența noastră.

Am fost privilegiați și am avut o întâlnire la cel mai înal nivel cu ... delfinii. Suficient de aproape pentru a le auzi pufniturile, dar la distanță sigură față de mal, delfinii au venit pe rând sau în grup, fie pentru masa de seară, fie pentru cea de dimineață. Integrare în absolut superba natură !

A doua zi, după ce am admirat un răsărit amețitor și ne-am săturat de bălăceală, am pornit mai departe spre Tulcea, cu popas la Enisala.

Ridicată de genovezi în secolul al XIV-lea pentru controlarea traficului naval, Heracleea sau Yeni-Sala ("Satul Nou") a făcut parte din sistemul defensiv al Țării Românești care se întindea sub domnia lui Mircea cel Bătrân până la "Marea cea Mare".

Cetatea a fost cucerită de otomani în 1420 și folosită pentru mai mult de un secol drept garnizoană.

Ulterior, odată cu formarea cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră, Yeni-Sala a fost abandonată pentru că nu mai servea scopului pentru care fusese construită.

În picioare încă, bastionul porții principale își trădează originea orientală, caracterizată de arcada dublă, ce se întâlnește și la alte cetăți românești.

Spre nord-est se întinde Lacul Razim, brăzdat de canale de navigație tăiate în stuf, iar spre sud peisajul este terasat, amintire probabil a viței de vie.

Pentru Tulcea am ales varianta prin Sarichioi, ca să nu "ocălim" pe la Babadag. Ghidul-paznic de la Enisala ne-a sugerat această variantă, mai scurtă și cu mult mai surprinzătoare.

Terenurile agricole de langă lacurile Razim și Babadag sunt acoperite de culturi diverse, de la grâul care deja era secerat, floarea-soarelui și porumb până la lanuri întregi de ardei și ceapă. Nu exagerez cu nimic : lanuri.

Localitățile sunt modeste, dar cochete, cu petunii în fața porților și cu săli de sport din moștenirea Năstase. Iar denumirile pe măsură : Sarichioi, Sabangia, Agighiol ...

Dacă ai ajuns în Tulcea și nu ai vizitat Acvariul, te rog să apelezi la primul mijloc de transport pentru a repara omisiunea.

Într-un spațiu relativ restrâns, a fost amenajat pe trei nivele un muzeu al Deltei Dunării.

Parterul și etajul sunt rezervate dioramelor (cu tot cu sunetele specifice declanșate de un senzor de mișcare), tradițiilor pescărești (este prezentată o cherhana, cu tot cu rețetele de saramură sau borș de pește) și științelor naturii.

Nu lipsesc nici panourile interactive care prezintă modul de formare al deltei, primele așezări, ariile protejate sau circuitele turistice puse la dispoziție de organizatori. Programul de turism în Deltă a primit cea mai înaltă disticție, Pomme D'Or, trofeu expus în muzeu.

La subsol începe magia. Pe lângă acvariile clasice, expuse de-a lungul pereților, undeva în centru decorul îți permite, prin diverse subterfugii, să îți imaginezi că înoți liber alaturi de nisetrii, anghile sau pești exotici.

Nu lipsește nici Nemo. De fapt sunt patru, doi dintre ei în același acvariu, împărțind o anemonă pe care o păzesc cu strășnicie.

Pe drumul spre casă am realizat cât de puțin am văzut și cât de mult mai are a ne arăta Dobrogea, de la Munții Măcinului până la Capidava, prin mânăstiri cu denumiri exotice așa cum este Celic Dere.

Cuvintele sunt instrumente palide pentru a descrie tot ce am văzut, așa că, pentru șase minute, vă rog să vă apropiați de Cetatea Soarelui și a Mării și să priviți filmul cu îngăduință (pentru că este o premieră) și să vă bucurați de muzică .